Robert Harrington veni la uşa casei Stanley cu o escortă
redusă, dar bine înarmată, şi spuse că regele trimisese după
Anne. Era limpede de pe chipurile amândurora că lordul Stanley şi contesa de Richmond nu erau deloc mulţumiţi de o asemenea cerere, dar nu obiectară. Public, îşi exprimaseră
amândoi susţinerea pentru regele Richard, astfel că lordul Stanley dădu aprobator din cap, iar soţia lui doar privi tăios cum Anne, luându-şi grăbită o mantie din dormitor, plecă
împreună cu unchiul ei.
Nu departe de străzile aglomerate, la Crosby, unchiul Robert o ajută să descalece, zâmbindu-i.
— Te aşteaptă o surpriză înăuntru, spuse el.
Ridicându-şi faldurile rochiei, Anne urcă grăbită treptele, anticipând o întâlnire cu Richard, dar fiica ei Katherine a fost cea care alergă în întâmpinarea ei şi o îmbrăţişă strâns.
— Kate! strigă ea, sărutând părul moale şi negru care evadase pe fruntea fetei. Nu ştiam că ai venit din Yorkshire!
John…?
Anne ridică privirea şi îşi văzu fiul ieşind din conul de umbră în care stătea şi înaintând spre ea cu un zâmbet larg pe chip.
— Da, mamă, sunt aici.
Anne o dădu cu blândeţe pe fiica ei la o parte şi întinse braţele spre primul ei născut, care acum era la fel de înalt ca ea. Băiatul se strâmbă uşor când ea îl sărută, dar o îmbrăţişă la fel de încântat cum o făcuse sora lui.
— Ce bucurie! le spuse ea. Nici nu am îndrăznit să sper că
veţi veni la Londra.
— Ne-am rugat de ducesa de Gloucester, spuse Kate, cu zâmbetul unei fete care obişnuia să primească ceea ce îşi doreşte.
256
- ELIZABETH ASHWORTH -
— Atunci, îi sunt foarte recunoscătoare, le spuse Anne, inima ei mulţumindu-i călduros femeii pe care nu ar fi putut vreodată să o considere rivală. Ce mult mă bucur să vă văd!
Sunteţi bine? se interesă ea, deşi întrebarea nu părea deloc necesară. John semăna din ce în ce mai mult cu răposatul ei tată. Deşi era fiul lui Richard, trăsăturile lui trădau descendenţa din neamul Harrington, spre deosebire de micuţa ei fiică, cu ochi albaştri, de care nu se putea îndoi nimeni vreodată că era fiica regelui.
După ce îi îmbrăţişă şi îi sărută din nou, le puse mai multe întrebări despre sănătatea şi bunăstarea lor, vrând să
ştie apoi dacă John făcea progrese sub tutela contelui de Lincoln, nepotul lui Richard, la Sheriff Hutton. În loc de răspuns, copiii o asigurară, zâmbind şi tachinând-o cu blândeţe, că îşi făcea prea multe griji, timp în care Anne nu îl văzu pe Richard coborând scările.
— Alteţă, spuse ea, ridicându-se când el se apropie.
— Lady Anne. Regele se întinse după mâna ei şi i-o sărută.
Părea mai bătrân, gândi Anne, în timp ce ochii ei sorbeau fiecare milimetru din fiinţa lui, dar într-un mod care îi conferea lui mai multă demnitate. Richard radia o aură de autoritate şi încredere în timp ce le zâmbea mamei şi copiilor, iar chipul lui nu prezenta niciun semn al recentei crize.
— Cum merg lucrurile la casa Stanley? o întrebă el după
ce se aşezară pe o bancă.
— Lordul Stanley declară că te susţine, la fel şi contesa de Richmond, îi spuse Anne.
— Dar tu ai dubii? întrebă Richard, la fel de intuitiv ca întotdeauna.
— Nu am niciun motiv să am încredere în el, spuse ea. Şi nici tu, chiar dacă nu a fost implicat în acel complot împotriva ta.
— Este prea viclean ca să se implice.
— Şi totuşi îl ţii sub ocrotirea ta?
— Îi ţin unde pot fi cu ochii pe el, răspunse Richard. Şi, de asemenea, sunt conştient şi de poziţia ta în căminul lui.
257
- POVARA LOIALITĂŢII -
— Ar fi fost mai uşor pentru tine dacă aş fi mers la mănăstire, spuse Anne.
— Poate că da, dar ştii că nu te-aş fi forţat niciodată să
faci ceva împotriva voinţei tale.
— Ştiu, răspunse ea, iar cuvintele lui îi făcură trupul să
tânjească după el.
