— Buckingham? Spune-i că doresc să îi vorbesc, zise ea.
264
- ELIZABETH ASHWORTH -
Anne crezuse că Buckingham îl însoţea pe rege, iar contesa îşi trădase şi ea surprinderea în timp ce îşi plimba agitată mătăniile dintr-o mână în alta, aşteptând ca silueta înaltă să descalece de pe calul său şi să se apropie de ele.
— Ziua bună, verişoară, o salută el pe contesă, sărutându-i mâna întinsă spre el. Îmi cer scuze pentru orice întârziere provocată, încotro mergi?
— La mănăstirea Evesham, apoi la Lathom, spuse ea.
Temperaturile din Londra sunt prea ridicate pentru mine, şi cred că mă voi simţi mai bine în afara oraşului. Nu îl mai însoţeşti pe rege? îl întrebă contesa.
— Nu. Anne privi cum chipul ducelui se posomorî.
Buckingham părea bosumflat, ca şi cum i-ar fi fost luată
jucăria preferată, iar ea se întrebă dacă nu cumva el şi Richard se certaseră dintr-un anume motiv.
— L-am rugat să îmi dea permisie ca să mă ocup de treburile mele în Ţara Galilor, spuse ducele. El va continua să meargă spre nord, la York, şi are suficienţi lorzi care să-l însoţească, aşa încât nu mai avea nevoie şi de mine, adăugă
el cu gelozie.
— Ai mai vorbit cu regele despre fiul meu? întrebă contesa, ignorând ranchiuna pe care Buckingham părea să o ascundă.
— Am deschis subiectul în numele dumitale, îi spuse el. L-am rugat pe rege să se gândească la sugestia ta, cum că o căsătorie între Henric şi una dintre fiicele răposatului regele Eduard ar fi prielnică.
— Şi i-ai spus că nu cerem zestre, ci doar ca lui Henric să
îi fie permis să se întoarcă acasă?
— Da, doamna mea.
— Şi ce a spus? întrebă contesa, cercetând chipul ducelui, în căutarea oricărui semn de veşti favorabile.
— A spus că se va gândi la asta.
Contesa strâmbă din nas, frustrată. Era disperată să îşi aducă fiul înapoi în Anglia, iar Anne simţi compasiune faţă
de ea, ştiind cum este să fii despărţită de un copil.
265
- POVARA LOIALITĂŢII -
— Ar fi o căsătorie prielnică, spuse contesa, unde mai pui la socoteală că ar lega o alianţă între casele de Lancaster şi York.
— Într-adevăr, o aprobă ducele, iar Anne privi cum o idee încolţeşte în mintea lui. Şi prinţii? întrebă el.
— Au fost mutaţi în Turnul Alb, unde li s-au pus servitori la dispoziţie, bombăni contesa. Deşi celui mic i se promisese că se va întoarce la mama lui.
— El… Buckingham ezită şi îi aruncă o privire lui Anne, iar contesa îşi duse un deget la buze şi scutură din cap.
— Vino să mă vizitezi la Lathom, lordul meu, îi spuse ea.
Adu-mi veşti de la prizonierul tău, episcopul Morton – şi ai grijă să îl tratezi bine.
— Contesă, spuse el, sărutându-i din nou mâna şi plecând capul spre Anne, apoi întorcându-se la calul său, care păştea iarba rară de pe marginea drumului.
Privindu-l încălecând, Anne se întrebă ce secrete avea el de împărţit cu contesa, care îşi plimba din nou mătăniile printre degetele, rugându-se în tăcere.
James Harrington trecu prin Petergate foarte devreme în acea dimineaţă, pe sub stindardele de întâmpinare care fuseseră mai mult decât suficiente pentru a-i impresiona pe lorzii care îl însoţiseră pe Richard în oraş, în ziua de sărbătoare a Sfântului Ioan Botezătorul. Soarele strălucea cu putere peste alaiul regal, în timp ce James şi demnitarii oraşului îi întâmpinară pe rege, pe regină şi pe numeroşii lor însoţitori, conducându-i apoi în oraş, deşi James schimbase o privire ameninţătoare cu lordul Stanley. Îl rodea faptul că
lordului îi fusese oferită o asemenea postură. Nu văzuse nici urmă de ducele de Buckingham, iar când James întrebă
unde se află, fu uimit să audă că se întorsese pe pământurile lui. Acum, în timp ce mergea spre Minster pentru a verifica dacă totul era pregătit pentru festivităţile zilei, se gândi din nou la absenţa lui Buckingham. Lui James i se părea culmea impertinenţei. La fel ca noul mare şambelan şi conetabil al 266
- ELIZABETH ASHWORTH -
Angliei, Buckingham ar fi trebuit să rămână lângă rege în timpul pelerinajului său, aşa încât James se întrebă ce se întâmplase între Richard şi bărbatul cu care se sfătuise atât de minuţios în ultima perioadă.
Uşa vestică a bisericii se deschise, iar James urcă treptele late şi intră. Înăuntru era întuneric şi răcoare, spre deosebire de lumina dimineţii văratice de afară, iar el stătu o clipă
nemişcat, savurând mirosul tămâii şi liniştea lăcaşului.
Băncuţa de rugăciune unde îngenunchease regele pentru a îndruma congregaţia să rostească Tatăl Nostru era încă la locul ei, deşi nu aveau să o folosească astăzi. James înaintă
încet spre altar, privind în jur pentru a se asigura că totul fusese aranjat conform instrucţiunilor sale. Regele şi regina urmau să îşi aducă fiul, pe prinţul Eduard, la slujbă înainte să meargă la palatul din apropiere al arhiepiscopului, unde tânărul Eduard urma să fie învestit cu sabia şi sceptrul de aur al prinţului de Wales şi contelui de Chester. James avu grijă ca nimic să nu fie trecut cu vederea. Era mândru că
