— Dumnezeu trimite sarcini grele pentru a-i testa pe cei puternici, răspunse Robert, încercând să îl consoleze. Vom învinge cu puterea rugăciunii. Sunt convins. Facă-se voia Sa, adăugă el, făcându-şi semnul crucii.
— Mă rog să ai dreptate, spuse regele. Deşi Buckingham şi Dorset fac voia diavolului, sunt convins că oamenii de rând care mărşăluiesc alături de aceşti trădători sunt buni creştini. Cred că ar trebui să dau sfoară în ţară că niciun cetăţean care a fost orbit de minciunile lor nu va fi rănit dacă
renunţă la arme şi se retrage. E posibil să putem opri răscoala asta înainte să fie vărsat sânge.
Dar, câteva zile mai târziu, au fost nevoiţi să recunoască
faptul că pacea nu putea fi obţinută doar prin cuvinte, văzându-se obligaţi să pornească la luptă pentru propria lor apărare.
În timp ce Robert privea cum un vânt revigorant flutura steagurile armatei lor, picături mărunte de ploaie începură să
cadă. În curând, ploaia deveni torenţială, orbindu-l şi udându-l până la piele. Sub copitele cailor, drumul devenise o mocirlă, iar Robert simţi cum armăsarul său alunecă sub el în timp ce coborau dealul spre râul Severn.
Se opriră în toiul dimineţii la adăpostul unei păduri, iar regele îl trimise pe Robert înainte, cu un mic alai de soldaţi.
În timp ce înaintau cu precauţie printre copaci, Robert auzi vuietul apei, iar când zăriră râul, văzu că era învolburat din pricina apei de pe dealuri şi că nu exista nicio şansă să îl poată traversa. Pe malul îndepărtat, galezii care îl susţineau 270
- ELIZABETH ASHWORTH -
pe Buckingham deja porniseră înapoi spre casă, iar armata rebelă părea dezordonată şi dezorganizată. Robert simţi cum un sentiment de uşurare îl copleşeşte, odată cu ploaia. Nu avea să aibă loc nicio bătălie în ziua aceea, dar nici în alta, judecând după reticenţa oamenilor lui Buckingham.
Ajunşi înapoi în tabără, Robert îi dădu hăţurile calului unui paj, după care porni prin iarba udă spre locul unde regele se adăpostea, sub un stejar uriaş. Ploaia cădea peste frunzele de deasupra lor, iar el auzi un tunet bubuind deasupra dealurilor galeze.
— Sunt captivi pe malul îndepărtat al râului, lordul meu, spuse el. Trupele rebele încep să se împrăştie şi să plece.
Chipul ud al lui Diccon se relaxă cu un zâmbet care sfida vremea posomorâtă.
— Atunci, se pare că rugăciunile ne-au fost ascultate, spuse el. Lasă-i pe oamenii de rând să plece liniştiţi, fără
vărsare de sânge, porunci Diccon, dar adu-mi-l pe Buckingham şi pe Dorset. Trimite câinii după ei, dacă este nevoie, deşi bănuiesc că trădătorul va merge acasă.
Înconjuraţi-i casa şi spune-le soldaţilor că, atunci când va ieşi afară, se pot servi cu toate bunurile şi lucrurile lui de preţ.
Se dovedi că, văzându-şi oamenii abandonându-l, Buckingham fugise la Shrewsbury şi se adăpostise acolo, deghizat în muncitor, în gospodăria lui Ralph Banastre, care îi rămăsese loial. Dar miile de lire pe care regele le oferise drept recompensă pentru capturarea sa îl făcuseră pe Banastre să se răzgândească şi îl înmânase pe fugar şerifului din Shropshire.
Soarele răsări pe cer în timp ce armata regelui intră
triumfătoare în Salisbury, unde Buckingham, încă îmbrăcat ca un ţăran de rând, a fost adus la judecată înaintea lui Sir Ralph Assheton. Robert privi cum faţa lui frumoasă era umbrită de o expresie uimită când îl găsiră vinovat de trădare şi îl condamnară la moarte prin decapitare în piaţă, a doua zi.
271
- POVARA LOIALITĂŢII -
— Permiteţi-mi să îl văd pe rege, vă implor, se rugă el în timp ce teama îi înnegurase privirea arogantă. Lăsaţi-mă să
mă arunc la picioarele sale şi să îi implor iertarea.
Sir Ralph ridică din sprâncene şi gesticulă spre Robert.
— Vrei să îi duci mesajul regelui? întrebă el.
Robert încuviinţă din cap şi, scuzându-se, ieşi din sala de judecată, urcă grăbit scările, cu o mână pe sabie, şi merse într-o cameră privată, unde ştia că Diccon aştepta sentinţa.
Regele ridică întrebător privirea dintr-o carte când Robert intră, deşi verdictul nu fusese vreo clipă pus la îndoială.
— Alteţă, ducele de Buckingham imploră să primească o audienţă la dumneavoastră, spuse Robert. Un moment de ezitare îi străbătu chipul. Apoi, regele închise cartea şi privi gânditor în depărtare.
— Nu, spuse el în cele din urmă. Transmite-i că nu îl voi primi. Execuţia lui va avea loc mâine.
Robert îşi plecă uşor capul şi se întoarse în curtea de judecată cu mesajul. Fu surprins că ducele poruncise executarea lui Buckingham într-o zi de duminică, dar bănuia că o făcuse pentru că ştia că s-ar putea răzgândi şi l-ar putea ierta pe duce dacă amâna executarea chiar şi cu o zi. Diccon ajunsese să ţină la Buckingham, îl plăcuse şi avusese încredere în el, iar Robert ştia că acest lucru făcuse ca trădarea lui să fie şi mai dureroasă.
Era începutul lunii noiembrie a anului 1483 când lordul Stanley se întoarse la Lathom împreună cu fiul său, lordul Strange, şi un alai mare de bărbaţi. Anne privi chipul impasibil al contesei de Richmond în timp ce se aşezară la masă pentru cină, iar soţul ei povesti evenimentele ultimelor săptămâni şi, deşi Anne o auzi trăgând adânc aer în piept la auzul veştii execuţiei lui Buckingham în ziua Domnului, expresia nu i se schimbă deloc.
— L-a implorat pe rege să îl primească într-o audienţă
după rostirea sentinţei, dar el a refuzat, spuse lordul Stanley, întinzându-se să taie încă o bucată de carne din puiul aşezat 272
- ELIZABETH ASHWORTH -
în centrul mesei. Ce se aude în legătură cu fiul tău? îşi întrebă el soţia.
— A ajuns la Plymouth în toiul unei furtuni, dar s-a întors pe mare, ca să evite vreo capcană. Lordul Stanley încuviinţă
din cap, iar Anne, cuprinsă deodată de o furie incontrolabilă
din pricina complotului lor, se ridică şi îşi aruncă farfuria pe masă, împrăştiind bucăţi de pui şi pâine, vărsând vin pe podea şi trasând pe pereţi dâre roşiatice. Membrii familiei Stanley o priviră muţi de uimire.
— Sunteţi cu toţii nişte trădători! strigă ea, apoi ieşi fugind din încăpere.
