- POVARA LOIALITĂŢII -
îndată ce rămaseră singuri. De ce trebuie să mi se interzică
să merg în propria casă?
— Anne, te rog. Aş rămâne şi eu, dar sunt îngrijorat pentru Lucy.
— Şi crezi că eu nu sunt? spuse ea. Era nerăbdătoare să
scape de restricţiile casei Stanley şi să fie liberă să îşi vadă
de treburile ei şi să ia singură deciziile.
— De ce trebuie să îngreunezi mereu situaţia? o întrebă
Eduard, păşind agitat prin cameră, asemenea unuia dintre leii din Turn. Anne oftă. Îi păru rău pentru el. Influenţa tatălui său era puternică, iar ea ştia că niciunul din ei doi nu îl putea contrazice, dar ideea unei şederi prelungite alături de contesă o îngrozea, când tot ce îşi dorea era să meargă acasă.
În cele din urmă, îşi dădu seama că nu avea de ales şi că
trebuia să facă aşa cum îi poruncise socrul ei. Eduard nu era dispus să îşi contrazică tatăl cu privire la această chestiune, temându-se că şi el ar putea rămâne captiv în Londra. Anne îl puse să îi promită că avea să îi trimită în scris veşti despre Lucy imediat ce ajungea la Hornby şi îl rugă să o ţină la curent cu tot ce auzea despre pelerinajul regelui. Eduard acceptă, dar Anne nu îşi făcea prea mari speranţe. Ştia că de îndată ce va ajunge la Hornby, Eduard avea să urce din nou în camera lui din turn, să închidă uşa în urma lui şi să se piardă în muncă.
Contesa de Richmond păru şi mai puţin încântată atunci când i se spuse că Anne avea să rămână la Londra. Nu scoase o vorbă în prezenţa soţului ei, dar mai târziu avu grijă
să clarifice faptul că Anne nu era binevenită în solarul ei privat şi că ar trebui să stea departe de ea, cu excepţia momentelor de rugăciune şi a meselor.
Simţindu-se din nou prizonieră, Anne stătea în camera ei şi privea acoperişurile caselor Londrei în timp ce vizitatori nevăzuţi veneau şi plecau. Era conştientă de faptul că locul lui Richard pe tronul Angliei nu era în totalitate sigur şi că
mai existau oameni care îl susţineau pe lordul Eduard. Anne bănuia că lordul Stanley era unul dintre ei, iar acesta fusese 262
- ELIZABETH ASHWORTH -
motivul pentru care Richard insistase ca bărbatul să îl însoţească în acest tur regal. Era convinsă că nu o făcuse de dragul companiei lordului Stanley.
Robert Harrington privi cum încă un cufăr era încărcat în căruţă şi se întrebă de câte bagaje avea nevoie o regină. În ritmul acesta, avea să se însereze până să poată porni la drum, iar Robert ştia că el urma să fie cel învinuit dacă nu ajungeau la Warwick, aşa cum fusese planificat, să se întâlnească cu regele.
În cele din urmă, totul fu încărcat în căruţă. Caii, ţesălaţi şi înveşmântaţi în culorile regelui, aşteptau nerăbdători, iar Robert verifica pentru o ultimă dată chingile trăsurii când regina Anne şi însoţitoarele ei îşi făcură apariţia. Regina ţinea un băiat mititel de mână, iar, pentru o clipă, Robert crezu că era fiul ei. Apoi îşi aminti că tânărul Eduard fusese lăsat la Middleham pentru că, bănui Robert, regele nu voia să îşi asume riscul de a-şi expune copilul la vreun pericol.
Privindu-l din nou pe băieţelul serios care se agăţa de mâna reginei şi privea confuz în jur, văzu că era mai mare decât Eduard şi presupuse că era fiul ducelui de Clarence.
Regina se aplecă şi îi şopti ceva băiatului, arătând către caii care aşteptau, unde un grăjdar ţinea de hăţuri un mic ponei negru, cu o coamă lungă şi o coadă bine pieptănate şi îngrijite. Băiatul încuviinţă din cap, iar ea îl lăsă în grija unui paj, apoi privi spre Robert.
— Totul este pregătit, Alteţă, îi spuse el.
— Atunci, mai bine ne-am grăbi, dacă vrem să ajungem la timp la întâlnirea cu regele, spuse ea cu ochii îndreptaţi din nou spre nepotul ei, care se apleca pentru a mângâia gâtul poneiului. Robert se gândi că, probabil, era nerăbdătoare să
îşi vadă propriul fiu, care urma să li se alăture la Nottingham.
Câteva zile mai târziu, Anne se zbătea în somn, în patul ei, visând la Hornby, când fu trezită de o bătaie în uşă. Se 263
- POVARA LOIALITĂŢII -
ridică, imaginile din minte risipindu-se, şi, trăgând într-o parte perdeaua baldachinului, văzu o servitoare intrând, deşi Anne era convinsă că ora era foarte matinală.
Fata puse o tavă pe un cufăr şi făcu o plecăciune scurtă.
— Lady Richmond vă porunceşte să vă pregătiţi pentru călătorie, o informă ea. A decis să plece la Lathom.
Anne îşi legănă picioarele pe marginea patului şi se ridică.
Soarele încă era jos pe bolta cerească, iar ea se gândi că nu trecuse prea mult de când răsărise soarele, lucru care se întâmpla destul de devreme în lunile de vară. Fata deja scotea rochiile lui Anne din şifonier pentru a le împacheta pentru călătorie.
— Ce rochie veţi purta, domniţă? întrebă ea.
— Pe cea neagră, spuse Anne, turnându-şi într-un pahar puţină apă cu vin şi întrebându-se ce anume provocase această decizie bruscă de a pleca.
Servitorii îi duseră cuierele la parter, iar în mai puţin de oră, Anne stătea vizavi de contesă în trăsura familiei, când caii porniră pe străzile tăcute ale oraşului.
Călătoria de trei zile în atmosfera umedă de vară îi provocă
lui Anne o stare de disconfort în timp ce trăsura se legăna dintr-o parte în alta, dându-i dureri de cap şi greţuri. Apoi, în dimineaţa celei de-a patra zile, se apropiară de mănăstirea Evesham, unde contesa îşi exprimase dorinţa de a se ruga.
Anne nu ştia pentru ce, dar de-abia aştepta acest scurt popas între zidurile reci ale mănăstirii, după atâta căldură şi după greţurile provocate de călătorie.
Drumul erau împânzit de pelerini, care se îndreptau spre lăcaşul religios, unii mergând pe jos, alţii călare pe cai sau pe măgari. Făcură încă un popas pentru a aştepta ca un grup să se dea la o parte din calea lor, când un rândaş veni să le spună că nişte călăreţi voiau să treacă.
— Cine este? întrebă contesa.
— Ducele de Buckingham, spuse bărbatul, parcă cerându-şi scuze.
