ELIZABETH KAY
ȘAPTE MINCIUNI
Original: Seven Lies (2020)
Traducere din engleză și note de:
LUMINIȚA GAVRILĂ
2021
VP - 2
Prima minciună
Capitolul 1
— Și așa i-am câștigat inima, a spus el zâmbind.
S-a lăsat pe speteaza scaunului și și-a pus mâinile după cap, umflându-și pieptul. Îngâmfat ca întotdeauna.
S-a uitat la mine, apoi la idiotul care stătea lângă mine, după care s-a întors din nou spre mine. Aștepta reacția noastră. Voia să vadă un zâmbet pe fețele noastre, să simtă admirația noastră, uimirea noastră.
Îl uram. Ura mea era totală, arzătoare, biblică. Uram că repeta această
poveste de fiecare dată când veneam la masă, în fiecare vineri seară.
Indiferent pe cine aduceam cu mine. Indiferent cu ce dobitoc mă întâlneam pe-atunci.
El spunea de fiecare dată aceeași poveste.
Pentru că, vezi tu, povestea era despre cel mai frumos trofeu al său.
Pentru un bărbat precum Charles – care reușise în viață, avea bani, era șarmant –, o femeie frumoasă, inteligentă și cuceritoare ca Marnie era cea mai valoroasă medalie din colecția lui. Și pentru că se hrănea cu respectul și admirația altora – poate și pentru că de la mine nu primea niciuna, nici alta –
căuta să le obțină de la ceilalți invitați.
Ce-aș fi vrut eu să răspund, dar n-am făcut-o niciodată, este că inima lui Marnie nu putea fi câștigată ca un trofeu. O inimă, dacă e să fiu sinceră – și, acum, în sfârșit, m-am hotărât să fiu –, nu poate fi câștigată. Ea poate fi doar dăruită sau primită. Nu poți convinge o inimă, n-o poți seduce, schimba, domoli, fura, împietri sau lua. Și în niciun caz n-o poți câștiga.
— Frișcă? a întrebat Marnie.
Stătea lângă masa din sufragerie, cu o cană albă de ceramică în mână.
Avea părul strâns perfect la ceafă, cu niște șuvițe rebele în jurul feței, iar colierul de la gât i se răsucise cu închizătoarea lângă pandantiv, pe piept.
Am scuturat din cap.
— Nu, mulțumesc.
— Nu tu, a replicat ea zâmbind. Știu că tu nu vrei.
*
Înainte de a începe, aș vrea să-ți spun un lucru. Marnie Gregory este cea mai impresionantă, fascinantă și uluitoare femeie pe care o cunosc. Mi-a fost VP - 3
cea mai bună prietenă de mai bine de optsprezece ani, încă de când ne-am întâlnit în clasa a șasea. Relația noastră este oficial majoră, ca să zic așa: are voie să bea, să se căsătorească, să joace jocuri de noroc.
Era prima zi de școală și stăteam la rând pe un coridor lung și îngust, un șir de copii de unsprezece ani care înaintau încet spre o masă din celălalt capăt al holului. Din loc în loc, se formau mici grupuri care făceau o buclă în rândul ordonat, de câte o persoană, ca șoarecii în pântecele unui șarpe.
Eram neliniștită, conștientă că nu cunoșteam pe nimeni, pregătindu-mă în mintea mea să petrec următorii zece ani singură. Mă uitam fix la acele mici grupuri și încercam să-mi spun că oricum nu voiam să fac parte din niciunul.
Apoi am înaintat prea repede, prea mult, și am călcat-o pe picior pe fata din fața mea. Ea s-a întors spre mine. M-am panicat. Eram sigură că voi fi umilită, că va țipa la mine, că voi fi înjosită în fața tuturor. Dar frica aceea s-a risipit în clipa când am văzut-o. Știu că sună ridicol, dar Marnie Gregory seamănă cu un soare. Așa mi s-a părut atunci, așa mi se pare și-acum. Pielea ei este uluitor de frumoasă, albă ca porțelanul, colorată doar rareori de obrajii trandafirii – după sport, de exemplu, sau când este peste măsură de mulțumită.
Are părul castaniu-închis, revărsat în bucle de aur roșu, iar ochii de un albastru-pal, aproape alb.
— Îmi pare rău, am spus, făcând un pas înapoi și privindu-mi pantofii noi-nouți.
— Pe mine mă cheamă Marnie, a spus ea. Pe tine?
Această primă întâlnire este emblematică pentru întreaga noastră relație.
