— Se pare că se distrează pe cinste. Dă petreceri şi serveşte sonker la masă.
Susanna clipeşte mărunt.
— Sonker? Eşti sigur?
Îmi smulge foaia de hârtie din mână şi parcurge textul în grabă, buzele i se mişcă în timp ce citeşte.
— Cum e posibil?
— Ce anume?
— Nimeni din ţinut nu cunoaşte reţeta, în afară de mama şi de mine, răspunde ea atât de încet, încât sunt nevoit să mă aplec în faţă
ca să o aud.
— De unde ştii asta?
— E o reţetă secretă. Îşi ridică ochii spre mine şi zâmbetul îi luminează faţa, făcând-o să arate uimitor de frumoasă. Înţelegi ce înseamnă asta? Că aş putea deveni bucătăreasă la familia Eton.
— Şi asta e de bine?
— Sigur că da.
Se apucă să recitească articolul.
Vestea mă tulbură. Îmi aminteşte că se poate să nu mai avem mult timp de petrecut împreună. Cascada nu va mai curge sau noi nu ne vom mai putea întâlni. Fractura în timp se va vindeca.
Trebuie să-mi scot asta din cap. O să înnebunesc dacă mă voi gândi la viitorul Susannei în loc să mă concentrez pe căutarea unei slujbe pentru Phoebe.
— Am o întrebare legată de logistică. În cât timp se ajunge de aici 217
la Raleigh?
— Într-o oră şi ceva călare, murmură Susanna. Şi în câteva ore de mers pe jos.
— Dar mama ta ce-o să zică? Nu va trebui să-şi dea consimţământul pentru slujba lui Phoebe?
— Ba da. O să mă ocup eu de asta. Împătureşte documentul şi mi-l înapoiază. Sunt foarte hotărâtă s-o conving. Problema mai gravă
e cum să ţinem planul secret faţă de domnul Shaw. Voi aştepta până
ce vom pune la punct toate detaliile. Cu cât mama va avea la dispoziţie mai mult timp să se gândească la planul nostru, cu atât va creşte posibilitatea să îl discute cu viitorul soţ. Şi asta nu voi permite.
Zâmbetul începe să-i piară şi ochii i se îngustează de teamă.
— Trebuie neapărat să rezolvăm viitorul surorii mele până de Ziua Independenţei, spune. Te rog, promite-mi că ne ajuţi.
Sorţii ne sunt potrivnici. Nu am cunoştinţă de nicio slujbă
potrivită pentru Phoebe. E o fată necoaptă la minte, cu o mamă pe post de preş pentru viitorul soţ şi cu un ticălos care îi va fi tată vitreg.
Susanna nu poate pleca din Worthville pentru a purta negocieri în numele surorii ei şi eu – care nu am pic de experienţă în privinţa comportamentului oamenilor din secolul al optsprezecelea – voi fi ochii şi urechile ei.
Chiar când am senzaţia că am înţeles cât de gravă este problema, ea devine şi mai gravă. Instinctul îmi spune că va fi un dezastru total. Dar trebuie să învingem.
Cum Dumnezeu o s-o scot la capăt?
Nu contează câte obstacole voi avea de înfruntat. Nu pot să stau deoparte.
— Îţi promit.
*
Demarez vânătoarea de costume imediat ce termin cu clienţii.
Prima oprire e în camera unde ţinem depozitate nimicurile – sau camera de oaspeţi, cum îi place mamei să-i spună. Mă holbez la 218
țoalele dinăuntrul dulapului până ce simt că încep să privesc cruciș.
E plin de costume de Halloween de toate formele şi mărimile, dar nimic nu pare, nici pe departe, din perioada colonială.
Trebuie să rezolv chiar astăzi problema costumului.
Scările scârţâie. Nu am mai discutat pe îndelete cu mama de când a explodat treaba cu nunta, însă disperarea e un leac bun, mai ales că
am nevoie de nişte informaţii pe care ea le-ar putea deţine.
— Mamă, strig eu, dacă ar fi să te duci la un bal mascat, unde ai căuta să faci rost de un costum?
