Ea îşi încetini paşii.
— Pe aici este ieşirea.
Fata trase aer în piept, se întoarse şi o porni după el.
Marcus nu mai spuse nimic până la Whitehall.
— Cum vei ajunge de aici la Hampstead?
Catherine îl ignoră şi făcu semn unei trăsuri care trecea.
Marcus îi deschise portiera.
— La Teatrul Regal, zise ea.
— Să nu-mi spui că eşti actriţă, zise Marcus, aşezându-se alături de ea.
Catherine stătea ţeapănă, decisă să nu răspundă la întrebările lui. Nu simţea nevoia să discute cu el. Marcus continuă să vorbească tot felul de nimicuri până când trăsura ajunse la teatru. O lăsă pe ea să plătească vizitiul, ceea ce o dezamăgi. Ar fi vrut să i se dea ocazia de a-i arunca banii în faţă, dar înţelese că şi el se aştepta la asta.
McNally se întoarse când îi văzu venind. Îl lăsă pe Marcus s-o ajute să urce în trăsură.
— Mergem acasă, McNally, zise ea.
— Un moment, interveni Marcus adresându-i-se lui McNally. Domnişoara Courtnay a avut un mic accident. N-a fost ceva serios. Trebuie să-şi pună o compresă la bărbie când ajunge acasă. Cred că i-ar prinde bine şi un brandy.
— Desigur, domnule, zise McNally. El recunoştea de la distanţă un ofiţer, şi mai ales un domn, şi acesta i se şi părea cunoscut.
— O să trec pe la dumneata peste vreo zi sau două să văd cum te mai simţi.
Trăsăturile fetei păreau cioplite în piatră.
— Dă-i drumul, McNally, zise ea.
McNally se uită la Marcus. Marcus privi profilul ca săpat în piatră al lui Catherine, apoi rânji.
— Dă-i drumul, McNally, zise şi el.
33
McNally îşi îndemnă calul să pornească. Marcus urmări trăsura care făcu rondul şi traversă Haymarket, apoi dădu colţul spre Piccadilly. În acel moment, zâmbetul îi dispăru şi îi reapăru acea privire pe care o avea de obicei. Era aproape sigur că fata nu era Catalina, dar mai stăruia o mică
îndoială. Existau multe deosebiri între fete, dar şi multe asemănări. Marcus aflase că soţia lui venise în Anglia. De aceea fusese atât de şocat când o văzuse pe domnişoara Courtnay. Auzind-o vorbind, îşi dăduse seama că se afla în faţa unei persoane culte, ceea ce îl dezorienta. Dorise să se convingă că nu era Catalina, dar se înfuriase când fata încercase să-l împuşte.
Clătină din cap, amintindu-şi cât de uimit fusese când fata îşi scosese boneta şi claia de păr roşcat i se revărsă pe umeri.
Atunci, sesizase şi alte deosebiri. Fata avea tenul foarte alb şi câţiva pistrui pe nas. Trăsăturile îi erau delicate. Când îşi revenise, el observă că nu avea nimic din sexapilul debordant al Catalinei, amănunt pe care nu-l uitase. La Catalina îl atrăsese tocmai acea senzualitate latentă, brusc revărsată, căreia el îi căzuse pradă, crezând că era dragostea adevărată.
Nu, în mod sigur, domnişoara Courtnay nu era Catalina, cu toate că îi lăsase o impresie puternică. Fata părea rece şi distantă, dar nu era lipsită de temperament. Nu regreta sărutul pe care i-l dăduse. Fata îl lovise, de fapt, îl lovise destul de puternic, ceea ce nu i se mai întâmplase până
atunci. Amintindu-şi, nu-şi putu abţine râsul. Fata era foarte puternică. De aceea îi stârnise curiozitatea.
Existau încă întrebări care îl chinuiau. Ea nu-i spusese ce căutase la Amy. Şi mai erau şi alte lucruri care îl descumpăneau: fusese foarte speriată la început, când dăduse cu ochii de el; nu-i spusese ce căuta noaptea pe străzile Londrei şi, ceea ce îl uimise cel mai mult era faptul că
umbla înarmată.
Aşa s-ar fi comportat Catalina.
Domnişoara Courtnay era o enigmă şi el îşi propuse s-o dezlege.
Prima sursă de informaţii va fi Amy, hotărî el. Aveau un trecut comun. Ea îi fusese cândva amantă, şi rămăseseră
34
foarte buni prieteni. Dacă Amy ştia ceva, îi va spune.
CAPITOLUL 3
Marcus îşi amintea totul foarte bune. Fusese adus în ascunzătoare lui El Grande, din munţi, pentru a i se vindeca rănile. La vremea aceea, gândurile îi zburau spre Anglia. Nu visa decât baluri, englezoaice frumoase în veşmintele lor transparente, parfumul lor, părul înmiresmat şi pielea lor catifelată. Se trezi din amintiri sprijinit de unul dintre pilonii unei minunate săli de bal, care aparţinea lui lady Tarrington.
Constată că se plictisise de moarte. Nimic nu se schimbase în cei cinci ani cât el fusese departe de Anglia, luptând împotriva francezilor. Aceleaşi conversaţii plicticoase, aceleaşi fete frumoase care se agăţau cu disperare de fiecare vorbă
aruncată la întâmplare de el. Numai numele şi figurile se schimbaseră. Dacă gazda n-ar fi fost chiar naşa lui, ar fi plecat imediat.”Bine ai venit acasă, Marcus”, îşi ură el gânditor, golind paharul de şampanie. Apoi îşi aminti că într-o seară, exact ca aceasta, luase hotărârea de a-şi schimba viaţa. Cea de a douăzeci şi noua aniversare a lui se apropia şi se simţea bătrân ca Matusalem. Văzuse tot ce se putea vedea, făcuse tot ce se putea face şi asta nu era bine pentru un tânăr de vârsta lui. Totul venise uşor. Niciodată nu avusese pentru ce să lupte. Afacerile lui erau derulate de cele mai strălucite minţi în domeniu, iar fratele lui, Penniston, se ocupa de domeniul Wrotham mai bine decât oricine. Nu era nevoie să se căsătorească pentru a avea moştenitori, dacă nu simţea nevoia s-o facă. Dacă lui i s-ar fi întâmplat ceva, existau ceilalţi doi fraţi vitregi care moşteneau titlul. Devenise cartofor, îi plăceau băutura şi femeile. Avea tot ce îi trebuia unui tânăr pentru a fi fericit, dar cu toate acestea nu-şi găsea locul nicăieri şi nu putea să-şi explice nemulţumirea.
Nu-şi mai aminti cine participase la acel pariu. Nu-şi aminti decât că fuseseră patru şi plecaseră de la balul lui lady Castlereagh. Ajunseseră într-un bordel cu cele mai renumite prostituate. Acest gând îi rămăsese în minte. Nu-i plăcuse 35
niciodată ceea ce se putea cumpăra cu bani. Pentru prima oară în viaţă, îşi dorea ceva care să nu aibă preţ. Apoi, trecuseră la pariuri. Unul dintre ei începuse să vorbească
despre viaţa grea a soldaţilor. Dacă el putea să îndure această viaţă timp de şase luni, ei se angajau să înghită
