— Marcus? Ofiţerul păru uimit. N-am ştiut că te-ai întors la Londra. A venit aici o doamnă care pretinde că eşti nebun.
Catherine îşi zise că o paşte ghinionul. Marcus fusese ofiţer de cavalerie, şi ofiţerii se cunoşteau între ei. Nu putea spera să aibă câştig de cauză. Se auziră râsete, apoi vocea lui Marcus care spunea:
— Şi-a pierdut poşeta. Voiam să i-o înapoiez. Unde este doamna?
— Este... trebuie să fie pe aici, pe undeva.
Catherine nu mai aşteptă. Trecu pe sub bolta de care stătuse rezemată. În faţa ei se aflau terenurile de paradă, apoi parcul St. James. Fugi cât putu de repede. Ajunse la poarta parcului şi o găsi deschisă. Răsuflă uşurată. De obicei, noaptea parcul era închis, căci se ştia că devine locul preferat al prostituatelor şi al peştilor. Porţile închise nu constituiau un impediment pentru ele, nici patrulele şi nici hoţii care se refugiau acolo noaptea. Catherine ezită. Îi era frică să intre, dar teama pe care i-o inspira Marcus fu mai puternică. Intră şi dispăru imediat de pe alee. În lumina palidă care se strecura de la Whitehall, de-abia putea să
deosebească copacii şi tufişurile. Merse cu capul în jos, 26
acoperindu-şi faţa cu manşonul, până când ajunse în mijlocul unor tufişuri dese, unde se lăsă în genunchi, ascunzându-se. Făcuse prea mult zgomot când fugise peste terenul de paradă şi ştia că lui Marcus nu i-ar fi fost greu s-o descopere. Nu putea decât să spere că el o va lua pe aleea principală, care îl va duce spre mijlocul parcului, îndepărtându-l de locul în care se afla ea. Atunci, se va strecura din ascunzătoare şi va fugi înapoi, spre Whitehall.
Pământul era îmbibat cu apă şi hainele ei se umeziră.
Scoase pistolul din manşon şi-l ţinu câteva momente în mână, amintindu-şi ce-i spusese McNally: „Un soldat bun trebuie să se asigure dacă nu cumva pulberea s-a udat”. În clipa aceea îşi dădu seama că nu era singură. Marcus o urmase şi jucase acelaşi joc al aşteptării şi al pândei, ca şi ea. Teama îi paraliză toţi muşchii. Cercetă atentă terenul.
După câteva clipe, care ei i se părură o veşnicie, văzu o umbră, auzi o respiraţie greoaie, apoi paşi care se îndreptară
pe alee. Respiră liniştită, apoi încercă să-şi imagineze traseul celui care o urmărea. Nu prinse decât nişte zgomote dinspre lac provocate de vâslele bărcilor care mai întârziaseră, râsete şi ţârâitul greierilor.
Nu-şi dădu seama cât timp se scursese de când stătea ascunsă, dar hotărî că putea să părăsească ascunzătoarea şi ieşi din tufiş. Se strecură cu grijă spre poarta care ducea la terenul de paradă privind mereu peste umăr. Numai când trecu de poartă, îşi mai veni în fire. Brusc, o umbră ieşi din întuneric foarte aproape de locul în care se afla. Teama puse din nou stăpânire pe ea. Ridică piedica pistolului şi trase, dar îşi dădu seama că greşise ţinta. Se întoarse încercând să
scape, însă nişte mâini puternice o făcură prizonieră.
— Căţea! strigă Marcus.
Ea încercă să ţipe, dar o lovitură puternică o făcu să-şi piardă cunoştinţa.
Gemu şi-şi duse mâna la obraz. Brusc, îşi aminti tot ce se întâmplase şi încercă să se ridice. Bărbatul, aplecat deasupra ei, o împinse înapoi.
— Uite, bea asta, îi spuse el. O să te simţi mai bine peste 27
câteva minute.
Nu avea putere să se lupte cu el. Era ameţită. Luă o înghiţitură din lichiorul pe care i-l întinsese el şi începu să
tuşească.
Rămase cu ochii închişi şi cu capul sprijinit de marginea scaunului. Se strădui să înţeleagă ce se întâmpla cu el.
Marcus n-o mai ameninţa.
Catherine deschise ochii şi privi în jur.
— Unde ne aflăm? întrebă ea.
— Într-un birou.
— Suntem la Poliţia Călare?
— Da.
— Şi unde sunt gărzile?
— Îşi văd de treabă, presupun. Le-am spus că am făcut o confuzie, că te-am speriat foarte tare, iar tu te-ai apărat cu pistolul.
— Dar ăsta este adevărul!
— Da, aşa se pare.
Îl urmări cum îşi trage un scaun aproape de ea. Îi zâmbi şi zâmbetul lui trăda bunăvoinţă. Marcus întinse mâna spre ea, dar Catherine se trase înapoi speriată.
— N-am mai văzut o asemenea culoare de păr, zise el. Este foarte frumoasă.
Ea îşi duse instinctiv mâna la cap. Părul îi cădea liber pe umeri. Boneta îi fusese scoasă şi se afla pe un birou, alături de pistol şi manşon.
El îi spuse dintr-o dată:
— Îţi datorez scuze. Te-am confundat cu soţia mea. Acum, la lumină, când ţi-am văzut şi părul roşu, mi-am dat seama că am greşit. Te-ai angajat într-o adevărată luptă cu mine, ceea ce m-a făcut să cred că îţi este teamă să nu fii descoperită. Făcu o pauză, apoi spuse încet, foarte încet: Eu mă numesc Wrotham, dar tu... ?
Răspunsul ei veni imediat:
— Eu sunt cea pe care ai reuşit s-o sperii de moarte.
— Da, înţeleg, zise el, râzând.
Lui Catherine nu-i venea să se amuze. Se gândea la ce ar fi trebuit să facă. Un singur cuvânt greşit i-ar fi fost fatal. Se 28
