întreba dacă era bine să-şi spună numele. Renunţă. Ce-ar fi putut să-i spună? Că o chema Catherine? Că fusese în Spania în aceeași perioadă în care el se căsătorise cu Catalina? Părul ei era roşu datorită vopselii. Nu, nu trebuia să-i spună nimic despre ea. Dacă putea să eludeze adevărul, trebuia s-o facă. Nu era decât o doamnă respectabilă pe care el o atacase. Aşa trebuia să rămână lucrurile.
Catherine se ridică şi Marcus procedă la fel.
— Ţine-ţi scuzele şi du-te la dracu' cu ele cu tot, spuse ea.
Voi chema garda. Vreau să depun o plângere împotriva ta. M-ai atacat.
— Şi eu pot să te acuz că ai vrut să mă împuşti. Tu ai avut pistolul. Te rog să stai aici până se lămuresc lucrurile.
Spune-mi, nu vrei să ştii cine sunt? Eu aş dori să aflu mai multe despre tine. Te rog, stai jos.
Amintindu-şi rolul pe care trebuia să-l joace, Catherine spuse:
— Ştiu tot ceea ce ar trebui să ştiu despre tine.
— Ce ştii?
Nu minţea. Ştia totul despre el. Îi urmărise evoluţia încă
dinainte ca el să se înroleze. Fusese un tip norocos, arăta bine, era bogat şi avea un titlu de nobleţe. Nu-i lipsise nimic.
O armată de servitori îi îndeplinise fiecare dorinţă. Rezultatul fusese cel aşteptat: ajunsese să creadă că toată lumea îi aparţinea. Se angaja pentru nimicuri în dueluri; schimba amantele foarte des şi credea că nicio femeie nu-i poate rezista. Nu-l interesau decât plăcerile de moment. Chiar şi după ce se înrolase, continuase să se poarte la fel de uşuratic. În Spania, crezuse pentru un moment că a întâlnit o femeie deosebită, dar asta fusese doar o impresie.
Rămăsese acelaşi bărbat lipsit de scrupule şi de sentiment pe care-l cunoştea prea bine.
Constată surprinsă că, împotriva voinţei ei, se reaşeză pe scaun. El era prea înalt, prea puternic şi, fără pistolul din manşon, Catherine nu se simţea în siguranţă în preajma acestui bărbat.
— Eşti Marcus Lytton, conte de Wrotham, spuse ea. Ai o reputaţie prea „grozavă”.
29
— Reputaţie? El ridică o sprânceană a mirare: n-am ştiut că faptele mele de arme sunt atât de cunoscute.
Rânjetul lui o făcu să mai prindă puţin curaj şi se auzi spunându-i:
— Reputaţia ta de ticălos, despre asta vorbeam.
— Mă flatezi.
— Numai tu poţi să gândeşti astfel.
Pentru o clipă se aşternu tăcerea, apoi el îi spuse încet:
— Mă dau bătut, domnişoară... o, da, dar nu vrei să-mi spui cum te cheamă? Sper că nu insinuezi că aş fi avut vreo intenţie... în ceea ce te priveşte?
— Nici nu m-am gândit la asta.
— Adevărat?
Marcus o provoca. Îi răspunse cu aceeaşi monedă:
— Din câte ştiu, eşti căsătorit, domnule.
— Ce ştii despre soţia mea? o întrebă el, cu severitate.
Ea ezită, apoi ridică din umeri:
— Până acum n-am ştiut decât ceea ce ştie toată lumea, că
te-ai căsătorit cu o spaniolă, când ai luptat alături de Wellington, în Spania.
— Şi ce altceva mai ştii?
De astă dată, ea nu mai şovăi:
— Ştiu că o urăşti suficient de tare ca s-o ucizi.
Ochii îi străluciră, dar curând o privi cu acel zâmbet pe care i-l cunoştea prea bine.
— Ai înţeles greşit. Soţia mea este cea care ar vrea să mă
omoare. Şi s-ar putea să reuşească. O, nu mă privi aşa. Ştiu că se poate întâmpla şi în cele mai bune familii. Divorţul este greu de obţinut, după cum ştii, iar în cazul unei catolice, aproape imposibil. Vocea lui căpătă accente dure; după cum vezi, Catalina şi cu mine suntem legaţi până la moarte. Este o situaţie greu de suportat.
Mintea lui Catherine lucra cu febrilitate. Ar fi vrut să-i pună o mulţime de întrebări, dar nu îndrăzni. Chiar şi după
atâta timp, bărbatul se dovedea la fel de suspicios. Încercă să
glumească.
