blăniţele de castor pe care le aveau drept gulere cu oricare dintre sosurile pe care l-ar alege el. Începuse totul ca o glumă. Nu se aşteptase nimeni ca el să ia pariul în serios. De fapt, pariul nu avea nicio legătură cu hotărârea pe care o luase atunci. Ineditul vieţii de soldat îl făcuse să acţioneze, şi sub acest impuls se înrolase. Avea să regrete de multe ori hotărârea pe care o luase. După o vreme însă, încetă să se mai gândească la ea. Devenise soldat. Avea ceva de făcut, îşi făcuse un scop din alungarea francezilor din Spania. Două
luni mai târziu avusese loc bătălia de la Waterloo, după care serviciile lui deveniră inutile.
Acum era cu cinci ani mai bătrân şi devenise şi ceva mai înţelept. Nu dorea să revină la vechiul său stil de viaţă.
Reuşise să supravieţuiască războiului, în timp ce mulţi dintre tovarăşii săi îşi găsiseră sfârşitul pe câmpul de luptă. În orice caz, nu se va călugări. Se schimbaseră doar perspectiva din care vedea lucrurile şi preferinţele.
Fără să vrea, îi reveni în minte imaginea unei femei cu părul roşu. Amy nu-i fusese de niciun ajutor. De fapt, se distrase copios când Marcus îi descrisese fata. Ea îi reamintise că nicio femeie respectabilă nu lua parte la petrecerile ei. El nu-i spusese numele fetei şi nici nu insistase să obţină amănunte pentru că nu voise să-i producă neplăceri domnișoarei Courtnay. Mai aşteptase o zi, sperând că se va calma, apoi se dusese s-o vadă, acasă, la Hampstead.
Fata îl primi cu ostilitate, dar Marcus era la fel de încăpăţânat ca şi ea, şi, în cele din urmă, fu nevoită să-l primească. Petrecuse o oră plăcută în compania ei.
Remarcase casa, care avea propria ei poveste. Era cam dărăpănată, neglijată de multă vreme, arăta ca o femeie frumoasă care a început să îmbătrânească. Se vedea că
lipseau banii. De la cea care le servi ceaiul şi prăjiturile, află
36
că numele de botez al domnișoarei Courtnay era Catherine şi că tatăl ei, un medic cu faimă, servise în campania din peninsulă, iar Catherine îl însoţise în Portugalia. La întoarcerea în Anglia el îşi pierduse viaţa într-o întâmplare nefericită.
Felul în care arăta Catherine îl puse pe gânduri, dar suspiciunea că ea ar fi Catalina nu-l încerca. Era prea englezoaică, prea sobră, prea directă. Reprezenta tipul de fată
pe care naşa lui ar fi numit-o „domnişoară”. În ceea ce-l privea, n-o considera aşa. Fata avea limba cam ascuţită, ce-i drept, iar uneori ochii ei păreau că aruncă flăcări. Avea mult temperament şi el se întreba ce-ar trebui să facă pentru a-l transforma în pasiune.
Nu prea avea timp de gândire. Se cunoscuseră
întâmplător. Nu făceau parte din aceeaşi societate. Fata îi spusese foarte clar că el, contele de Wrotham, nu era o persoană agreată. Se simţi dezamăgit, pentru că ea, Catherine Courtnay, era cea mai interesantă femeie pe care o cunoscuse.
Curând după aceea avu loc o petrecere câmpenească. Se duse şi el. Un chelner sosi cu o tavă pe care se aflau cupe cu şampanie. Marcus luă o cupă, apoi o refuză pe cea de a doua. Cu coada ochiului văzu cum naşa lui se pregătea să-i prezinte o tânără îmbrăcată în roz, care nu avea mai mult de optsprezece ani. Altădată ar fi refuzat categoric, căci prefera femeile ceva mai coapte, măritate, cu soţi care se complăceau în situaţia de încornoraţi. Marcus zâmbi şi îşi spuse că se maturizase.
Se îndreptă spre sala de biliard unde se adunau de obicei bărbaţii. Nu-l interesa jocul, dar fusese unica modalitate de a scăpa de conversaţia plicticoasă din sala de bal. Începuse să
se simtă mai bine în compania bărbaţilor, mai ales a celor care, ca şi el, fuseseră pe front.
Îl evită pe căpitanul Gronow, care nu mai înceta să
vorbească despre bătălia de la Waterloo. Afară, pe terasă, câţiva domni îşi fumau ţigările. Spre deosebire de Gronow, care intrase în luptă spre sfârşit, ceilalţi erau consideraţi veterani. Aceştia luptaseră mult timp alături de Wellington; 37
dar ei nu vorbeau prea mult despre experienţele lor din război.
Unul dintre ei îl văzu pe Marcus şi se îndreptă spre el.
Freddy Barnes, cu un an sau doi mai mare decât Marcus, era genul de bărbat permanent bine dispus. Nu se plângea niciodată de nimic şi de aceea Marcus îl agrea. Aveau multe în comun. Amândoi luptaseră alături de Wellington încă de la începutul campaniei şi fuseseră „observatori” - un fel de spioni care, îmbrăcaţi în uniformă, pătrundeau pe teritoriul inamic pentru a observa mişcările trupelor franceze. Nu erau genul clasic de „spadasini”, ci adevăraţi ofiţeri de cavalerie ai căror cai zburau cu viteza vântului. De foarte multe ori, erau urmăriţi şi alungaţi până la graniţă de cavaleria francezilor.
Într-una din aceste misiuni, Marcus căzuse într-o ambuscadă franceză şi fusese salvat de El Grande. Ceva asemănător i se întâmplase şi lui Freddie. Când fu adus Marcus, Freddie, aflat deja acolo, îl vizitase de multe ori în perioada convalescenţei. Fusese martor şi la căsătoria lui cu Catalina.
Marcus îi făcu semn în direcţia lui Gronow:
— Când îl auzi vorbind, ai impresia că a fost un erou în acest război. Cred că la Waterloo n-a văzut decât fundurile cailor şi gardul viu.
Continuară să glumească pe această temă, minimalizând amintirea încercărilor grele prin care trecuseră. Într-un moment în care conversaţia lâncezea, Freddie îl întrebă:
— Ce se mai aude despre soţia ta, Marcus? A venit în Anglia, sau este tot în Spania?
Aceasta era întrebarea pe care o evitase Marcus toată
seara, sau, mai precis, încercase s-o facă. Toată lumea aştepta s-o vadă pe lady Wrotham. Circulau tot felul de zvonuri despre căsătoria lui, deşi mulţi englezi se căsătoriseră cu fete din Spania. În ceea ce-l privea, Marcus dădea cât mai puţine amănunte. Cum putea să explice că
soţia lui nu se afla acolo, cu el. Dacă ar fi spus adevărul, ar fi fost asaltat de zeci de fete care puteau pretinde că erau Catalina, sau cu numeroşi indivizi dornici să-i ofere informaţii, contra cost, desigur. În ceea ce-l privea, se 38
hotărâse s-o găsească prin mijloace proprii.
— O, ea este încă în Spania, zise Marcus, dar va veni în curând. Acceptă ţigara pe care i-o oferi Peter Farrel şi se întoarse într-o parte pentru a şi-o aprinde, încercând astfel să pună capăt discuţiei.
Tactica folosită avu rezultatul dorit şi nimeni nu mai întrebă de Catalina. Cu un an în urmă, când Napoleon fusese exilat şi luptele încetaseră o vreme, plecase în Spania, pentru a-i da de urmă. Rămase cu convingerea că se întâmplase ceva cu Catalina şi fratele ei; probabil pieriseră în luptă, altfel ar fi primit un mesaj din partea lor. Se dusese şi la mănăstirea unde o cunoscuse pe Catalina, fără prea mari speranţe de a o găsi. Călugării renovau mănăstirea. De la unul dintre ei, Juan, află că El Grande era de fapt marchizul de Vera el Grande, deci un nobil spaniol, însă vila lui aflată la periferia Madeirei era o ruină. El şi Catalina fuseseră singurii supravieţuitori din familia lor. Francezii crezuseră că i-au ucis pe toţi, dar curând îşi dăduseră seama că se înşelaseră.
El Grande scăpase, îşi luase sora şi se ascunseseră. La puţin timp, devenise eroul legendar al partizanilor. Juan îi mai spuse şi altceva lui Marcus - El Grande plecase împreună cu Catalina, în Anglia.
De atunci, Marcus nu mai aflase nimic. După calculele lui, ei ajunseseră în Anglia cu doi ani în urmă. Se aşteptase ca soţia lui, Catalina, să-i pretindă să stea cu familia lui la Warwickshire, sau cel puţin, ceva bani. O căută cu gândul de a o pedepsi pentru ceea ce-i făcuse. Petrecuse multe ore imaginându-şi tot felul de pedepse pentru acea aventurieră
care îl forţase s-o ia de nevastă.
Catalina se dovedi însă mult mai inteligentă decât o crezuse el şi evitase să cadă în mâinile unui soţ care o ura.
Marcus reuşi să afle data la care marchizul Vera el Grande şi sora lui ajunseseră în Anglia, din evidenţele autorităţilor portuare. De atunci însă nicio veste. Dispăruseră. Ciudat i se părea şi faptul că ea, Catalina, nu-şi folosise numele de femeie căsătorită. Ce punea la cale? Când îşi vor face apariţia?
La câteva săptămâni de la întoarcerea în Anglia, se 39
întâmplase un lucru care îl pusese serios pe gânduri. Fusese victima unui atac. Atunci se gândi că dacă el ar muri, Catalina ar deveni o văduvă bogată, aşa că Marcus era mai hotărât ca oricând s-o găsească. Trebuia să descopere ceva cu care s-o ademenească, s-o facă să-i cadă în capcană.
