Dacă tot am venit până aici, aş vrea să-ţi înapoiez cheia asta.
Bărbatul făcu un pas înainte.
— De ce, Freddie? Din cauza unei femei? Freddie, ştii bine că nu înseamnă nimic pentru mine. Puse o mâna pe umărul lui Freddie şi-l strânse încet. Mă simţeam atât de singur fără
tine. Ea se afla aici. Asta a fost totul.
Cu toate că îl dispreţuia, Freddie nu mai ripostă.
Dragostea îl face pe bărbat slab. Şi el era un bărbat adevărat, în pofida dispreţului pe care i l-ar arăta prietenii dacă ar afla secretul lui. Făcuse parte şi el din trupa de ofiţeri observatori. Luptase corp la corp cu inamicul. Era un bărbat puternic, dar nu într-atât de puternic încât să termine cu acest iubit care îşi bătea joc de el.
I se adresă pe un ton plictisit:
— Uite ce e, m-am întâlnit cu Wrotham în seara asta. Nu, nu i-am spus nimic, dar nu asta este problema. Se petrec nişte lucruri ciudate. S-ar putea să nu fie nimic, dar am vrut să aflu dacă tu ştii câte ceva despre toate astea. Au fost trei accidente şi un atac. O să-ţi explic mai târziu. Înţelegi? Asta este tot.
— Fii mai explicit. Tânărul aruncă o privire spre uşa închisă. Scap imediat de femeia aia. Du-te acasă şi aşteaptă-mă acolo. Vin cât pot de repede. Vorbim atunci.
Freddie vru să mai spună ceva, dar renunţă. Se întoarse şi 42
se îndreptă spre uşă.
— Freddie? Urmă un moment de tăcere, apoi partenerul lui spuse: El ştie ceva despre mine?
Freddie se crispă.
— Ştii că nu dezvălui secretele oamenilor, deci n-aş spune nimic despre tine fără permisiunea ta.
Însoţi cuvintele cu un zâmbet dulce.
— Asta-mi place la tine, Freddie. Eşti un om de onoare.
Continuă tot aşa. Vin la tine cât de curând.
Freddie ajunse acasă epuizat. De ce nu avusese puterea să-l trimită la naiba pe iubitul lui? În felul acesta s-ar termina relaţia lor, şi el nu putea renunţa. Oare nu mai avea mândrie, nici demnitate? Se umilise destul. Dumnezeule, ce se întâmpla cu el?
Îşi turnă un pahar de brandy şi-l dădu peste cap. Apoi se aşeză în faţa şemineului cu sticla în mână meditând la viitorul lui. Avea treizeci şi cinci de ani. Trebuia să se însoare şi să aibă o familie. Asta ar bucura-o imens pe mama lui.
Începu să râdă şi-şi mai turnă un brandy. Uneori, îşi dorea să fi murit. Pleoapele îi deveniră grele şi închise ochii.
Visă că se îneacă. Avea iarbă de mare înfăşurată în jurul gâtului. Se simţea tot mai rău, nu mai avea aer. Când îşi dădu seama că cineva îl strângea de gât, fu prea târziu. Fu incapabil să mai lupte.
Ransom Bank se afla la est de Pall Mall , lângă Charing Cross. La câteva minute după ce se deschiseseră uşile, o trăsură opri în faţa clădirii şi un tânăr coborî. După ce intră
în bancă, întrebă de domnul Stevenson, directorul adjunct şi fu condus într-o încăpere fără ferestre de la subsol. Imediat i se aduse o casetă şi fu lăsat singur ca să-i examineze conţinutul în linişte.
Deşi pielea din care era confecţionată caseta era foarte veche, se păstrase în bună stare. Pe capac avea trei inițiale: P.R.L. Tânărul deschise caseta cu cheia pe care o adusese.
Nu examina prima dată conţinutul acesteia. Totul era în ordine – tot ceea ce putea să-l propulseze spre acea viaţă pe care şi-o dorea. Mai rămăsese un singur obstacol; când îl va 43
îndepărta, răbdarea îi va fi răsplătită. Aşteptase trei ani şi acum simţi că succesul este aproape.
Îşi îngropă degetele în teancul de scrisori şi documente şi scoase o poşetă mică de catifea albă, îngălbenită de timp, de genul celor pe care le poartă doamnele la baluri când nu au buzunare la rochii. Goli conţinutul poşetei şi o brăţară îi rămase în palmă. Avea cinci medalioane, pe care se aflau capete de femei, sculptate în diferite pietre preţioase.
Montura, identică, era din aur filigranat. Acea bijuterie deosebită reprezenta paşaportul lui către o viaţă uşoară, îmbelşugată.
Puse la loc brăţara, apoi poşeta de catifea şi, după ce-şi goli buzunarele, mai aruncă alte câteva scrisori lângă cele existente. Încuie caseta şi-l chema pe funcţionarul băncii.
După câteva minute, părăsea banca. Curând, îşi promise el, va îndepărta singurul obstacol care mai stătea în calea ambiţiilor lui.
CAPITOLUL 4
Catherine nu-şi dădu seama dacă făcuse călătoria spre Hampstead de plăcere, sau pentru a se autotortura. Era sâmbătă dimineaţa, într-o minunată zi de vară şi ea îl călărea pe Vixen, un cal care mergea, într-un trap liniştit. Îi venea să-şi arunce boneta, să-şi lase părul liber în bătaia vântului şi să alerge până la Parliament Hill, cel mai înalt loc din zonă.
Dacă ar fi făcut aşa, lumea s-ar fi întrebat cum de a devenit peste noapte o călăreaţă atât de bună, iar McNally ar fi murit de invidie. Oricum, n-ar fi fost un comportament demn de o doamnă. Deja dăduse naştere la comentarii după
mica escapadă din seara în care îl întâlnise pe Marcus.
Se mai uită peste umăr la voinicul ei însoţitor, cu un temperament atât de necontrolat. McNally călărea pe Derby, poneiul cel bătrân care trăgea la caretă, ceea ce îl enerva.
Derby ar fi trebuit lăsat să se odihnească la păşune, dar ea nu avea cu ce să-l înlocuiască. Vixen era calul unui vecin 44
care îi plătise lui Catherine să aibă grijă de el cât era plecat.
Întoarse capul simţind că o fixează cineva. Emily Lowrie, o tânără cu o figură plăcută, cu un păr negru, bogat, se detaşă
dintr-un grup de călăreţi şi veni spre ea. Cele două se împrieteniseră cu şase ani în urmă, când Emily venise să
locuiască în Hampstead. Cu toate că Emily se căsătorise de curând, păstrase legătura cu Catherine şi cele două se considerau prietene.
