Alungă aceste gânduri şi reveni la conversaţia care se desfăşura.
Auzi pronunţându-se un nume cunoscut lui.
— Locotenentul William Harris? îl întrebă el pe Freddie. Nu a stat cu noi în ascunzătoarea lui El Grande?
— Cred că el este, zise Freddie. Ce întâmplare!
— Despre ce vorbeşti? întrebă Marcus.
— A supravieţuit războiului, dar a murit într-un accident cu o barcă. Se uită mai atent la Marcus. Ai citit despre accidentul ăsta în The Journal? S-a petrecut în parcul St.
James, acum câteva zile. El şi prietenii lui băuseră cam mult.
Marcus îşi aminti de mănăstirea din Spania şi de figura unui tânăr căruia nu-i dăduseră tuleiele, care şedea la masa de scris a Catalinei, cu Freddie, în timp ce el vorbea.
Încercaseră să-l atragă şi pe Harris în conversaţie dar, timid, tânărul nu vorbise prea mult.
— Asta înseamnă că am rămas doar noi doi, zise Marcus, continuându-şi gândurile.
— Despre ce vorbeşti? întrebă Freddie.
Marcus îşi dădu seama că se afla în centrul atenţiei, aşa încât continuă:
— Din cei cinci ofiţeri salvaţi de El Grande am rămas numai noi doi. Tu şi cu mine, Freddie. Ce s-a întâmplat cu ceilalţi?
Freddie îi răspunse:
— Când am părăsit ascunzătoarea lui El Grande şi am încercat să trecem graniţa în Portugalia, am dat peste un regiment francez de cavalerie. În învălmăşeala de atunci, unul dintre puşcaşi a fost ucis. Nu-i mai ştiu numele, aşa cum nu ştiu ce s-a întâmplat cu ceilalţi.
— Am uitat de puşcaş, spuse Marcus.
— Apoi, maiorul Sheppard s-a împuşcat în timp ce îşi curăţa pistolul. Ciudat, nu?
40
— Şi, continuă Marcus, căpitanul Brinsley a fost trântit de propriul cal şi a murit. Stupid accident.
Cineva întrebă:
— Brinsley a fost cu voi la ascunzătoarea lui El Grande?
— A fost, zise Freddie.
Farrel trase din ţigară, apoi i se adresă lui Marcus:
— Parcă şi asupra ta au fost trase nişte focuri răzleţe în Hyde Park? Am auzit ceva despre asta.
Marcus se întoarse spre Farrel. Acesta era foarte înalt şi cine îl vedea prima oară avea impresia că este un molâu.
Marcus însă ştia cum stăteau lucrurile. Dintre soldaţii care serviseră alături de Wellington, maiorul Peter Farrel fusese cel mai des felicitat pentru expediţiile lui reuşite.
— Ai dreptate, zise Marcus. Un dobitoc mi-a zburat pălăria de pe cap în timp ce traversam podul spre serpentină. Am sărit după ea. Era o pălărie foarte scumpă.
După ce râsetele se mai potoliră, Farrel îl întrebă:
— Ai mai aflat ceva despre El Grande? Cine era, de fapt?
— Da, zise Marcus, cumnatul meu era marchizul de Vera el Grande.
* * *
Freddie Barnes părăsi casa lui lady Tarrington destul de tulburat. Minţise. Şi nu numai atât. El nu ştiuse despre atacul asupra lui Marcus. Acum, când aflase, încerca să facă
legăturile necesare. Poate că nu era nicio legătură între accidentele suferite de Sheppard, Brinsley şi Harris şi tentativa de omor asupra lui Marcus. Toate acestea se înşirau ca nişte accidente nefericite, dar erau, oare, întâmplătoare?
Începură să cadă stropi grei de ploaie. Ridicându-şi gulerul, Barnes făcu semn unei trăsuri. Locuia în St. James, dar trăsura nu opri acolo. Dădu colţul spre Piccadilly şi se îndreptă spre strada Bond. Freddie ştia că nu este aşteptat.
Se înţeleseseră să stabilească întâlnirile în prealabil, dar simţi că de astă dată se aflau într-o situaţie excepţională.
Când intră în vestibul, auzi vocea unei femei care ţipa de plăcere şi sunetele guturale ale partenerului ei. Se înfurie şi 41
simţi o durere acută în stomac. Deci, acesta era motivul pentru care partenerul lui nu-l primea decât după ce stabileau întâlnirile. Era un libertin. Nu-l interesau decât banii pe care îi dădea Freddie Barnes, pentru a trăi cum îi place. În afară de bani, acesta mai cerea şi discreţie.
Tocmai se gândea să plece când uşa dormitorului se deschise şi iubitul lui apăru în cadrul uşii. Era îmbrăcat într-un halat maro, de brocart. Când îl văzu pe Freddie, trase repede uşa.
— Freddie, zise el mimând bucuria că-l vede. Mi-am închipuit că eşti tu. N-ar fi trebuit să vii aşa, neanunţat.
— Nu, zise Freddie care nu putu să se abţină de la a-l persifla. Nu se vedea nici urmă de regret pe faţa amicului său. Nici măcar nu avea buna-cuviinţă să pară stânjenit.
