şi îndrăzneaţă. Ar fi trebuit să-şi dea seama că ea avea simţul aventurii. Care altă persoană ar fi fost de acord să-l ajute să-i atragă în cursă pe El Grande şi pe Catalina? Acum ştia în ce fel să procedeze. Un lucru era cert: şi ea îl dorea. La naiba cu femeia asta! Ce îl atrăgea atât de mult la ea?
Încercă să-şi amintească figura Catalinei, dar nu reuşi.
Imaginea soţiei devenea tot mai vagă. Numai Catherine era de vină. Ori de câte ori încerca să-şi aducă în faţa ochilor chipul Catalinei, o vedea pe Cat, felul ei de a fi, de a se mişca, de a-l privi. Amintirea soţiei lui pălea din ce în ce mai mult.
Pocni din bici şi caii începură să urce dealul. Vizitiul închise ochii şi se pregăti să se prezinte în faţa Creatorului.
CAPITOLUL 14
Înnoptaseră la Falcon, în Stratford-upon-Avon, la 119
douăsprezece mile de Wrotham. Dimineaţa, Tristram şi David se hotărâră să meargă călare spre Wrotham, pentru a-şi antrena armăsarii. Cel puţin asta le spuseră ei lui Catherine şi lui Marcus. În realitate, le fusese de ajuns drumul petrecut cu acest cuplu care abia de scotea câte o vorbă.
Lui Catherine îi păru rău că cei doi pleacă, deoarece rămânea cu Marcus şi tăcerea avea să devină apăsătoare.
Ultimele douăsprezece mile i se părură prea lungi şi prea greu de suportat. Marcus se cufundase în lectura unei cărţi, iar ea rămase numai cu gândurile ei.
Îşi propusese să studieze personajul cu care împărţea trăsura. Nu-şi mai punea problema dacă el era sau nu un ticălos, nu mai era cazul. Amy, Julia Bryce şi acum Catherine Courtnay – şi acestea erau doar femeile pe care le cunoştea ea! Aproape că nu se mai simţea prea vinovată
pentru felul în care îl făcuse s-o ia de nevastă. De fapt, se mândrea cu ceea ce făcuse. De acum încolo, toate femeile vor şti că el nu le ia în serios. Un om prevenit ştie la ce să se aştepte. Şi, totuşi, cum să-şi explice că ea scăpase din braţele lui?
Îl privi printre gene. Nu-i fu greu să-şi amintească cum arăta Marcus ca soldat. Genul acesta de bărbat degaja inconştient o aură de austeritate. Maiorul Carruthers îi spusese că Marcus se comportase admirabil în război. Nu avea ce să-i reproşeze în legătură cu acel episod al vieţii lui.
În Spania fusese ofiţer de informaţii, acel om care pătrunde adânc în teritoriile inamicului pentru a culege informaţii despre obiectivele strategice. Fusese un fel de spion, în uniformă. Francezii îi considerau pe aceşti spioni soldaţi cinstiţi şi, din acest motiv lui Marcus nu i-ar fi făcut niciun rău, dacă l-ar fi prins.
Lucrurile ar fi stat altfel dacă francezii i-ar fi prins pe ea sau pe El Grande. Ei erau adevăraţii spioni care lucrau sub identităţi false şi-şi îndeplineau misiunile în taină.
Gândindu-se la El Grande simţi o durere în suflet. El nu i-ar fi permis lui Marcus să facă tot ce făcuse. Şi-ar fi elaborat propriul lui plan şi l-ar fi demascat pe Marcus. Maiorul Carruthers fusese foarte precaut. El Grande nu putea prelua 120
toate riscurile. Ar fi trebuit să-l prevină că plecarea la Wrotham fusese amânată cu o zi. Ştia că El Grande nu stătea toată ziua la mănăstire, ci se ocupa de alinarea suferinţelor săracilor Londrei. Oare cum de uitase ea să-l anunţe să mai stea ascuns o zi? Se implicase prea mult în această misiune, ăsta era răspunsul. I se mai întâmplase asta odată, în Spania, cu căpitanul Marcus Lytton.
Dă cărţile pe masă, Catherine, îşi spuse ea. Recunoaşte adevărul. Te simţi atrasă de ticălosul din faţa ta. Ai fost geloasă pe Julia Bryce, pe Catalina şi asta te-a determinat să
cochetezi cu Tristram şi cu David, ca să-l faci gelos pe Marcus. Şi pentru că ai gândit ca o femeie, nu ca un agent, ai pus în primejdie misiunea. Chiar şi aceste tăceri prelungite ţin de mândria ta rănită. Tu eşti agentă. Marcus este suspectat de a fi comis o serie de crime. Tu ai o misiune de îndeplinit. Fă-o.
Catherine oftă, apoi se întoarse spre Marcus:
— Marcus, zise ea încet. Când el îşi ridică ochii din cartea pe care o citea, ea îi spuse: Îmi cer scuze, m-am comportat ca o şcolăriţă.
El lăsă cartea deoparte şi îi zâmbi trist:
— Chiar aşa, Cat?
Ea făcuse primul pas şi Marcus ştia că aşa se va întâmpla.
Ca atare, mintea lui căuta elementele practice ale situaţiei.
Ar fi putut încuia uşile trăsurii, să tragă draperiile...
— N-ar fi trebuit să-ţi cer să renunţi la alte femei, când căsătoria noastră este una formală. De fapt, au trecut trei ani de când te-ai căsătorit cu Catalina. Oamenii se mai schimbă.
Nu cred că s-ar supăra cineva dacă ţi-ai lua o amantă. De fapt, cred că s-ar mira dacă n-ai face-o. Auzindu-se, fu şocată de adevărul vorbelor sale.
Marcus îi răspunse pe un ton şovăitor:
— Îţi mulţumesc pentru sfaturi, dar eu văd lucrurile altfel.
Cum îndrăzneşti să-mi sugerezi că mi-aş putea trata astfel soţia ?
Lui Catherine nu-i venea să creadă.
— Dar aveai de gând să mă faci amanta ta, nu? Care ar fi fost diferenţa?
121
— Dacă tu nu o sesizezi, eu nu pot să-ţi explic.
— Dar...
— Nu, Cat. O să facem aşa cum spun eu. Tu o să-mi respecţi vrerea, iar eu mă voi lăsa în continuare fermecat de tine.
— Nu ştiu dacă sunt o actriţă chiar atât de bună.
— Încearcă, o sfătui Marcus.
— Cum doreşti.
Catherine rămase privind pe geam, iar Marcus îşi reluă