— O, Marcus, cât de frumoasă este, zise văduva îmbrăţişându-şi fiul vitreg.
— Aceasta este Samantha, spuse Marcus.
Catherine ştia că sora lui Marcus era mai mare decât Tristram, dar fata care o privea cu timiditate părea foarte tânără, aproape o școlăriță.
— Şi, în cele din urmă, se auzi vocea unui tânăr care de-abia aştepta să fie prezentat, vin eu – oaia neagră a familiei.
Sunt Penniston, dar toată lumea îmi spune Penn. Bine ai venit, Catherine.
Penn era celălalt frate vitreg al lui Marcus şi moştenitorul lui. Dacă Samantha părea mult mai tânără, în schimb, Penniston părea mult mai matur. Semăna cu Marcus şi Tristram, dar faţa lui cu trăsături frumoase era marcată de nişte riduri ciudate, datorate băuturii. Catherine nu simţi mirosul băuturii, dar îşi aminti de momentele în care tatăl ei se îmbăta. Penniston zâmbea exagerat de mult şi avea mişcările dezordonate.
— Bine te-am găsit, zise Catherine.
— Unde sunt Tristram şi David? întrebă Marcus.
— Încearcă armăsarul andaluz pe care l-am cumpărat de la colonelul Herriot, îi răspunse Penniston. Dar te previn, Marcus, nu vreau ca David să ia acei armăsari. Fă orice afacere vrei cu el, dar nu cu armăsarul andaluz. Ăsta rămâne la Wrotham.
Se lăsă tăcerea, apoi mama lui întrebă:
— Aţi luat micul dejun? V-am pregătit camera lordului. Eu 124
m-am mutat în camera albastră. Cum a fost drumul?
Catherine simţi că situaţia devenea încordată şi se întrebă
ce putea face ea.
Conduşi de văduvă, intrară în Marele Hol, o încăpere întunecată, lungă, înaltă cât două etaje, ai cărei pereţi erau împodobiţi cu tapiţerii şi coarne de cerbi. Fiecare alcov, şi erau destul de multe, părea păzit de un cavaler în armură.
— Tatăl meu, zise Marcus, a avut două pasiuni: vânătoarea şi colecţia de armuri.
Penn murmură în urechea lui Catherine:
— Mai avea el şi alte pasiuni, dar nu putem vorbi acum despre ele.
— Ce tot spui? întrebă Marcus, fără chef, şi Catherine simţi din nou acea stare ciudată de nelinişte.
Penn zâmbi:
— Vorbeam despre portretul tatălui nostru. Făcu un gest cu capul spre portretul care atârna deasupra şemineului. Cel de al cincilea conte, în haine de gală, stătea cu un picior aşezat pe gâtul unui cerb pe care-l doborâseră copoii lui.
Sabia îi era plină de sânge.
— Se spune, zise Penn, că noi, fiii, îi semănăm.
Catherine se înfioră:
— Sper că nu, zise cu glas tare şi toate capetele se întoarseră spre ea.
Marcus încercă să treacă peste acest moment penibil.
— Vino, Cat. Cu cât despachetăm mai repede, cu atât ne va rămâne mai mult timp pentru a-ţi arăta locurile.
Se despărţiră la scară. Catherine nu se mai uită în urmă, dar era conştientă că trei perechi de ochi o urmăreau.
Intrând în camera lordului, se simţi mai relaxată. Abia acum îşi dădu seama cât de mult se temuse de întâlnirea cu familia lui Marcus.
Marcus aşteptă până când servitorii aduseră bagajele şi abia apoi îşi aruncă pelerina şi se aşeză într-un fotoliu în faţa focului. Catherine îşi scoase boneta, dar îşi păstră pelerina.
Încăperea era foarte mare, iar focul nu reuşise încă s-o încălzească. Se îndreptă spre fereastră şi privi afară. Se strădui să ghicească ce se afla dincolo de pereţii acelui castel 125
medieval. Câmpiile întinse se terminau în şiruri de sălcii care creşteau pe malurile râului Avon. În apropiere, se afla orăşelul Wrotham. Întorcându-se, Catherine spuse:
— Familia ta nu este prea unită, nu-i aşa? Au vreun motiv real?
— În orice caz, nu Helen este de vină.
— Mi-am dat seama de asta. Tristram şi-ar dori să se apropie de tine, dacă i-ai da şansa s-o facă. Cât despre David, dacă eu aş avea un văr în Irlanda, n-aş aştepta cincisprezece ani ca să-l văd.
— Cred că nu suntem nici mai buni, dar nici mai răi decât cei din alte familii. Noi, băieţii, ne-am petrecut timpul mai mult prin internate. Eu am fost în armată şase ani.
— Dar copilăria cum a fost?
— Eu n-am locuit aici, în copilărie. După ce a murit mama, m-a crescut o mătuşă. Tata mă vizita din când în când. Am cunoscut-o pe Helen şi pe copiii ei la înmormântarea tatălui meu.
— Asta este... destul de trist.
El o privi curios.
