lectura.
Catherine auzi lătratul copoilor înainte de a vedea castelul.
Marcus îi spuse:
— Încă de pe vremea normanzilor au existat copoi la Wrotham. La început au fost folosiţi pentru vânarea cerbilor, acum pentru cea a vulpilor. Penn a repopulat pădurea cu căprioare, dar turma n-a ajuns încă la maturitate. Marcus îi arătă vânătorii şi hăitaşii care treceau în goană.
— De ce poartă toţi oamenii aceştia haine galbene? întrebă
ea.
— Asta este culoarea specifică Wrotham-ului. Uite, spuse el, şi Catherine se mută de cealaltă parte a trăsurii ca să
vadă mai bine dacă acolo este Wrotham-ul.
Clădirea arăta ca o fortăreaţă. Era o prezenţă masivă şi aspră care veghea aşezarea cu acelaşi nume.
— De aici, zise Marcus, pare că orăşelul a fost construit în jurul castelului. Dar nu este aşa.
— Ce vechime are?
— A fost atestat pe vremea strămoşului meu Robert FitzBrant, în 1153. De-a lungul vremii, lorzii de Wrotham i-au adăugat turnuri şi bastioane. Wrotham nu este principala noastră reşedinţă; a fost considerat mai mult un loc pentru vânătoare.
— Şi unde este reşedinţa de bază?
— La Lytton, Worchester, un conac cu un grad ridicat de confort. Castelele sunt prea reci şi inconfortabile.
Catherine rămase cu ochii aţintiţi asupra edificiului masiv, din piatră, care veghea valea de vreo şase sute de ani. În faţa 122
bogăţiei lui Marcus, ea se simţi copleşită.
Orăşelul nu era atât de vechi precum castelul, dar nu era nicio aşezare modernă. Clădirile în stil Tudor îl făceau să
semene cu alte orăşele pe lângă care trecuseră. Casele se aliniau de-a lungul străzilor pietruite.
— Aici este biserica parohială Wrotham, zise Marcus arătându-i o clădire în stil normand, care se afla în partea de nord a oraşului. Merită s-o vizitezi. Strămoşii mei sunt înmormântaţi acolo.
Catherine făcu o comparaţie care i se păru odioasă, dar nu se putuse abţine de a se gândi la familia ei. Bunicul din partea tatălui ei fusese fermier la Hampstead. Bunicul din partea mamei fusese vicar. Străbunicii ei fuseseră soldaţi.
Mai mult nu ştia.
— La ce te gândeşti? o întrebă Marcus.
Fata îi spuse tăios:
— Strămoşii mei şi ai tăi au cel puţin un punct comun.
— Care este acesta?
— Toţi se află în cimitirul parohial.
Zâmbetul lui n-avea nimic ironic şi avu darul s-o detensioneze.
— Nicio problemă, zise el.
Catherine simţi nevoia să-i zâmbească.
Drumul spre castel trecu prin păduri dese, dar desfrunzite, care lăsară locul unor câmpuri nedesţelenite şi unor ferme bine îngrijite. Marcus îi povestea tot felul de întâmplări legate de acele lucruri. Trecură pe lângă o casă cu aspect rural, care adăpostea grajdurile Wrotham. Apoi, Catherine fu luată
prin surprindere de o clădire mare de piatră, cu blazonul Wrotham. Curând, trăsura opri în faţa clădirii principale.
Când coborî, văzu un grup de oameni care se adunase pe trepte. O remarcă imediat pe contesă.
Catherine se aşteptase ca aceasta să fie un fel de Elena din Troia, dar cea care veni în întâmpinarea lor avea un aspect plăcut, dar nu era impunător. Părul negru care începuse să-i încărunţească încadra o figură frumoasă.
Când servitorii veniră să le descarce bagajele, Marcus spuse:
123
— Helen, vino să ţi-o prezint pe nora ta.
— Catalina, zise contesa de Wrotham, aştept acest moment de trei ani. Ochii negri exprimau bucurie. O îmbrăţişă.
Catherine se trezi răspunzându-i acelei primiri călduroase cu ochii împăienjeniţi de lacrimi.
Nu se mai simţea ca o femeie sau ca un agent britanic, ci ca o fată care tânjise după mama ei. Se desprinse cu părere de rău din braţele contesei. Toate acestea nu sunt decât un joc, îşi zise ea, încercând să revină la realitate.
— Vă rog, zise ea, spuneţi-mi Catherine. Vreau să devin o englezoaică veritabilă şi să mă comport ca atare.
