Lui Catherine îi cam pieri cheful de a continua, şi-l privi şocată. Nici ei nu-i venea să creadă că rostise acele vorbe, nici că avusese loc o asemenea discuţie între ei. Catherine constată cu stupoare că era geloasă pe propria-i soră.
Gândul că Amy şi Marcus fuseseră amanţi o biciui ca o cravaşă. Amy era frumoasă, rafinată, experimentată, în timp ce ea...
Marcus era palid şi încruntat:
— Discuţia asta, zise el, nu trebuia să aibă loc. Relaţia mea cu Amy s-a consumat cu mult timp în urmă. Acum, tu eşti soţia mea. Nu mai avem ce discuta pe această temă.
— Mai este ceva ce nu ţi-am spus, zise ea. Nu m-am răzbunat pe tine pentru că Amy a fost amanta ta. Am făcut-o pentru că ea mi-a spus că ai violat-o. Asta m-a determinat să
urăsc numele de Wrotham. De asta te-am obligat să mă iei de nevastă.
Marcus sări ca ars:
— Blestemata ta de soră a minţit cu neruşinare!
— Acum, ştiu asta. Dar pe atunci nu ştiam. Acum ştiu că
n-ai face aşa ceva.
— Cum să te mai cred? M-ai urât de la bun început.
— E adevărat, dar lucrurile s-au schimbat, şopti ea.
— O, nu, Cat, ar fi prea simplu. Probabil că ai nevoie de dovada nevinovăţiei mele. Dar pe mine nu mă mai interesează dacă mă crezi sau nu.
Marcus se îndreptă spre biroul ei şi luă o bucată de hârtie.
— Marcus, ce faci?
— O să-i scrii chiar acum maiorului Carruthers. Ai pomenit ceva despre o parolă. Foloseşte-o. Spune-i maiorului să vină aici imediat.
Catherine se supuse. Marcus luă scrisoarea şi-i spuse:
— Nu ieşi din cameră până nu vin eu, şi plecă grăbit.
Maiorul Carruthers zâmbi când majordomul Maiestăţii sale 188
deschise şi apoi închise uşile după el. Erau orele trei noaptea şi o mulţime de trăsuri veneau şi plecau transportând petrecăreţii spre casă. Wrotham ar fi trebuit să aibă decenţa să-i ofere o trăsură care să-l ducă acasă. Desigur, omul fusese îngrijorat, iar el îi dăduse subiecte suplimentare de gândire. Chiar şi aşa, nu era o oră indicată pentru o deplasare în oraş, în special când se depăşeau împrejurimile Mayfair-ului.
Ridică bastonul ca să fie pregătit în eventualitatea că
vreunei patrule i-ar trece prin cap să-l abordeze, apoi porni spre casă. Peste aproximativ o oră intră în propria-i locuinţă.
Era o casa mică, dar frumoasă, cu camerele intime şi elegante, mult mai prietenoasă în comparaţie cu hambarul pe care Wrotham îl considera casa lui.
În vestibul era întuneric. Când fusese obligat să plece, îşi lăsase soţia dormind şi stinsese toate lumânările. Urcă
scările pe întuneric şi intră în camera pe care o împărţea cu soţia lui. Se dezbrăcă şi se culcă alături de ea.
Aici, în pat, gândea el cel mai bine. Proptit între perne, îşi făcu ordine în gânduri.
— A fost un fiasco de la început până la sfârşit, se adresă
el către soţia lui care dormea.
Poate din instinct, poate din obişnuinţă, ea murmură ceva.
— Ăştia erau cei mai buni agenţi pe care i-am avut în Spania şi uite ce-au ajuns. Nu mai au nicio valoare. Una s-a îndrăgostit de un suspect, iar celălalt plânge după o prostituată. Maiorul nu rosti nume, deşi nu-l putea auzi decât soţia lui. Poate că ceva din ceea ce spunea el o trezi pe soţia lui:
— O prostituată?
— El nu ştie că sunt atât de bine informat. Ce credea el –
c-o să-l las să umble prin Londra cu cea mai cunoscută
curtezană fără supraveghere? Nu-l suspectez de nimic. Din contră, am vrut să-i fim recunoscători pentru tot ajutorul pe care ni l-a dat în Spania. De fapt, el s-a comportat cam ciudat de când s-a terminat războiul. Maiorul oftă. Suspectul a fost o dezamăgire şi mai mare pentru mine. N-a omorât pe nimeni. În schimb a luat-o sub protecţia lui.
189
Se auzi un murmur incoerent.
— Poţi să-ţi închipui că agenta mea îmi ascundea informaţiile? Maiorul căscă. Oricum, am scăpat lucrurile de sub control. Singurul suspect rămâne puşcaşul. I-am spus Maiestăţii sale că i-am pierdut urma şi nu putem face altceva decât să presupunem că acel ticălos a dorit să se răzbune.
Este momentul să-mi retrag oamenii.
Soţia lui se ridică în şezut:
— Pentru Dumnezeu, Charles, nu vrei să te culci odată?
