CAPITOLUL 23
Catherine se întoarse la Heath House într-o trăsură
elegantă. Fu o mare uşurare pentru ea să redevină ea însăşi, să renunţe la accentul spaniol, la minciunile pe care fusese obligată să le spună oamenilor pe care ajunsese să-i simpatizeze. Dar ceea ce-o încânta cel mai mult era faptul că
nu va mai trebui să-şi vopsească părul.
Şi scăpase şi de Marcus! La naiba cu el!
Adusese cu ea o mulţime de cutii, toaletele pe care trebuia să le aibă ca presupusă însoţitoare a văduvei Wallace.
Marcus o pusese să facă atâtea repetiţii încât nu avea cum să
greşească. Alcătuiseră chiar şi un posibil itinerar pe care îl urmase ea şi doamna Wallace. Nimic nu fusese lăsat la întâmplare. Nu plecase acasă direct de la Londra: Marcus aranjă astfel lucrurile încât să pară că de-abia traversase Canalul. Ultima oară se întâlniseră într-un oficiu poştal din Dover.
Marcus fusese politicos, dar rezervat şi ea acceptase ultimele lui instrucţiuni. Urma să ţină legătura numai pentru a discuta aspectele anulării căsătoriei sau ale divorţului lor.
— Ce vei spune familiei tale? îl întrebă ea.
— Nu m-am gândit la asta. Are vreo importanţă?
Avea mare importanţă. Ea nu-i va mai întâlni pe ai lui. În scurtul timp în care stătuse cu ei, începuse să-i simpatizeze.
— Cred că nu are, zise ea. Voi accepta tot ce vei decide.
Imediat după ce sosi acasă, îşi revăzu jurnalele şi însemnările din Spania. Nu erau jurnale în adevăratul sens al cuvântului, ci nişte detalii care deveniseră rapoarte pentru maiorul Carruthers. Avea şi câteva portrete de partizani şi, 194
desigur, portretul lui Marcus.
Se uită mult timp la el, înainte de a trece la următorul, un portret pe care i-l făcuse lui Juan, care juca cărţi cu părintele; partizanii, majoritatea femei, intrau şi ieşeau, iar El Grande se întorcea dintr-o misiune. Niciunul nu-i pozase pentru aceste portrete; le făcuse din memorie, cu scopul de a o ţine ocupată când El Grande era plecat în vreo misiune.
După întoarcerea ei acasă, Marcus veni să vadă jurnalele şi schiţele. El îşi anunţase vizita şi sosise la ea după ce familia McNally se dusese la culcare.
După ce studie notiţele şi însemnările ei, în care nu găsi nimic nou, zise:
— Cred că nici nu mai contează acum.
— Nu, cred că nu. Marcus, ai luat legătura cu avocaţii tăi?
— De-abia m-am întors în oraş, n-am avut timp s-o fac.
— Înţeleg.
— Mai vrei ceai sau cafea? îl întrebă ea pentru a rupe tăcerea care se lăsase.
— Nu, mulţumesc. N-ar trebui să fiu aici, atât de târziu.
Ea nu zise nimic, iar Marcus continuă:
— Să nu mă înţelegi greşit, dar am închiriat o casă care se află aproape de tine. La Dalby. Ştii locul?
— Îl ştiu, zise ea cu prudenţă. A fost liberă vreo şase luni.
— Am angajat două persoane care să aibă grijă de casă.
Domnul şi doamna Mills. Dacă se întâmplă ceva şi ai nevoie de mine, putem lua legătura prin intermediul lor.
— Ce să se întâmple?
— Nimic, sper. Dar eşti încă soţia mea şi răspund de tine.
Şi pentru că tot veni vorba – cum pot să-ţi dau banii pe care ţi-i datorez? Prin bancă?
— Ce bani?
— Cei asupra cărora am convenit pentru ca tu să joci rolul soţiei mele.
— Dar n-am făcut-o pentru bani! Am fost în misiune. Am ştiut de la început că n-o să văd niciun ban.
Chipul lui Marcus deveni crispat.
— Desigur, zise el. Cum de am uitat?
Marcus plecă la scurt timp şi ea nu putu să doarmă toată
195
noaptea, încercând să descifreze fiecare privire, fiecare cuvânt pe care i-l adresase.
