— Atunci, cine i-a ucis pe ceilalţi?
— Puşcaşul necunoscut.
Marcus o privi. Catherine nu mai era cea care răspunsese cu atâta pasiune dragostei lui, cu câteva ore în urmă. Cu o seară înainte făcuseră dragoste cu o pasiune de care fusese şi el surprins. Mai rămăsese o oră sau două în bibliotecă
după plecarea maiorului Carruthers, aşteptând să-i treacă
supărarea pentru că fata îl trădase. Brandy-ul pe care-l băuse nu-i ajutase. Ba chiar alterase comportamentul lui civilizat. Latura violentă a personalităţii lui învinsese şi simţise nevoia să-şi controleze femeia. Trebuia să şteargă din inima şi sufletul ei amintirea lui El Grande. Iar acum, ea nici măcar nu-l privea. Dumnezeule, ce făcuse?
— Ai spus ceva, Marcus?
— Spuneam că maiorul Carruthers are propria lui teorie.
Acei soldaţi au fost ucişi numai ca să nu-l mai poată
recunoaşte pe puşcaş. Dumnezeu ştie din ce motive se fereşte să fie recunoscut. Tu, El Grande şi cu mine nu l-am văzut niciodată. Puşcaşul ştie acest lucru, altfel ne-ar fi eliminat şi pe noi. Pare o teorie rezonabilă, nu?
— Dar cum rămâne cu atacul asupra ta? Şi cu felinarul de pe scări?
— Maiorul susţine că dacă nu ne făcea să-l suspectăm de crimele comise, n-am fi avut pe seama cui pune incidentul de la turn.
Catherine îl privi în tăcere, reflectând la vorbele lui. Apoi, spuse:
192
— Am fi considerat că atacul asupra ta a fost opera unor hoţi care ţi-ar fi făcut o înscenare cu un bilet de la... amanta ta, şi că felinarul de pe scări a căzut întâmplător.
— Exact! Deci nu mai este nevoie să căutăm alte motive.
— Şi dacă teoria maiorului Carruthers este greşită?
— Nu l-am suspectat pe puscaş chiar de la început pentru că am considerat că tu şi El Grande vă aflaţi în spatele acestor fapte. Dar dacă noi trei suntem absolviţi de orice vină, atunci cine este autorul?
Marcus îşi unse o felie de pâine cu unt şi începu să
mănânce. Catherine se uită la Marcus şi ceva din privirea ei îl puse în gardă.
— Ce este? întrebă el.
— Înţelegi ce înseamnă asta? Suntem liberi să facem ce dorim. Eu pot să fiu din nou Catherine Courtnay.
Marcus începu să se joace cu o felie de pâine.
— Nu eşti Catherine Courtnay. Eşti soţia mea, contesa mea. Dar, înţeleg ce vrei să spui. Desigur, nu mai este nevoie să joci rolul Catalinei.
Catherine se aplecă spre el:
— M-am gândit la varianta asta şi am găsit o rezolvare.
— Nu cred c-aş vrea s-o aud, zise Marcus prevăzător.
— Eu şi El Grande putem depune mărturie că ai fost forţat să închei această căsătorie. Acum ai martori, Marcus.
Căsătoria va fi anulată şi ne vom vedea fiecare de drumul lui.
Marcus o privi atât de furios încât ea se simţi de parcă ar fi fost pălmuită. Vocea lui suna aspru.
— Ţi-am spus că de acum înainte o să mă ocup eu de toate problemele. Nu te mai las nici pe tine, nici pe El Grande. Mă
înţelegi?
Fata sări în picioare şi vorbele începură să-i iasă din gură
ca un torent.
— Nu ştiu ce-o să faci, dar vreau să se termine cu căsătoria asta imposibilă. Refuz să mai joc rolul Catalinei.
Urăsc părul negru. Vreau să-mi reiau viaţa. Vreau să am prietenii şi lucrurile care îmi sunt dragi. Vreau să fiu eu însămi. Simţind că-i tremură genunchii, se aşeză. Şi nu mă
voi mai lăsa folosită ca azi-noapte.
193
Ochii lui Marcus aruncau flăcări şi trăsăturile îi deveniră
dure. Toate chinurile prin care trecuse cu o noapte înainte, în bibliotecă, îi reveniră. Se simţea rănit nu numai de trădarea ei, ci şi de faptul că ea nu se bucurase de pasiunea pe care o trăiseră amândoi.
— Atunci, va trebui să divorţăm, zise el şi ieşi din încăpere.
