Julia
În dimineaţa ce urmă zilei în care Bonnie Blue îşi adusese pe lume noul mânz, Julia se deşteptă tresărind. Deschise ochii, dar rămase neclintită, încercând să-şi dea seama ce o trezise dintr-un somn adânc. Preţ de o ameţitoare secundă, i se păru că se întorsese în camera ei de deasupra magazinului cu băuturi. Apoi, recunoscu draperiile din brocart roşu şi ferestrele cu cercevele ale conacului Blackwood, amintindu-şi că era acasă. Visele îi fuseseră pline de şobolani, camere secrete şi femei decapitate. Însă, altceva o făcuse să
tresară din somn.
Lumea din spatele geamurilor părea cenuşie şi Julia simţea pe faţă
răceala aerului din încăpere. Cercetă lumina zorilor şi încercă să
înţeleagă ce se schimbase. Ramurile copacilor de afară erau neclare, iar casa părea mai tăcută ca de obicei. Prea tăcută. Atunci îşi dădu seama că instalaţia de încălzire nu zbârnâia. Vârfurile degetelor de la mâini şi de la picioare erau amorţite de frig, la fel şi vârful nasului. Îşi vedea răsuflarea ieşind sub formă de aburi. Se ridică în capul oaselor şi îşi strânse imediat învelitoarea în jurul gâtului. Dormitorul era îngheţat.
Sări jos din pat, îşi înfăşură umerii în plapuma umplută cu puf de gâscă şi merse la fereastră. Tălpile parcă îi degerau pe podea, în vreme ce geamurile erau acoperite cu un strat de gheaţă. Afară, lumea era învăluită în ceaţă, arborii şi clădirile arătând ca nişte pete negre pe o pătură albă.
Dârdâind, Julia azvârli plapuma înapoi pe pat, îşi puse hainele cât putu de repede şi se grăbi să iasă pe holul întunecat. Casa era ca un frigider. Apăsă pe un comutator. Nu se întâmplă nimic.
— Rahat! exclamă ea.
Se oprise curentul. Ceea ce însemna că nu mai funcţiona nici instalaţia de încălzire. Mijind ochii în penumbră, îşi croi drum până
jos, în salon, unde aprinse focul în şemineu. În bucătărie, aprinse ochiurile aragazului, apoi deschise uşa din spate, ca să se uite înspre grajd.
169
Totul era îmbrăcat într-o crustă groasă de gheaţă: peluza pe care ninsese, copacii, gardurile, firele şi stâlpii de telefonie, grajdul şi acareturile. Prin curtea acoperită de polei erau împrăştiate ramuri rupte şi aşchii de lemn, în vreme ce cablurile electrice se legănau înspre pământ, ca atrase de un curent magnetic. În pădurea aflată
dincolo de câmp, crengile trosneau şi se prăbuşeau, de parcă o mie de vânători şi-ar fi descărcat la întâmplare armele. Julia nu mai văzuse, nici nu mai auzise vreodată ceva asemănător. Se lăsă mai în faţă, ca să
privească în jur, dar viţa de vie de deasupra uşii se rupse brusc, pârâi, apoi căzu la picioarele ei cu pocnete de gheaţă sfărâmată.
Julia scoase un sunet de uimire şi închise uşa, după care se duse în bucătărie, unde încercă telefonul. Linia era moartă. Acum ce-ar fi trebuit să facă ea? Şi cum rămânea cu caii? Or fi fost teferi? Oare Claude urma să apară ca să aibă grijă de ei? Majoritatea n-ar fi păţit nimic fără apă şi mâncare vreme de câteva ore, dar Blue şi puiul ei?
Oare puteau ele să îndure frigul?
Tânăra se duse în salon, se aşeză pe canapeaua din faţa şemineului, cu un şal pe umeri, şi încercă să se gândească. Dacă în următoarele câteva ore nu avea să apară Claude sau Fletcher, urma să fie nevoită
să meargă ea însăşi în grajd. Asta trebuia să facă. Nu putea lăsa animalele, mai ales pe Blue şi pe mânza ei, pe care o botezase Samantha Blue, să se descurce singure. Acum erau răspunderea ei şi dacă li s-ar fi întâmplat ceva, nu şi-ar fi putut-o ierta niciodată.
Incapabilă să se oprească din tremurat, nu ştia sigur dacă din cauza frigului sau a neliniştii, Julia urcă la etaj, mai puse un pulover pe ea, apoi coborî la bucătărie, unde pregăti ceai şi ouă, pe care le mâncă la masă, cu şalul pe umeri. După aceea, se cuibări pe canapea şi aşteptă, ridicându-se tot la vreo zece minute, ca să se uite prin uşa vestibulului şi să caute pe aleea din faţa grajdului camioneta lui Claude. Aceasta nu apăru.
Până la prânz, trosnetele crengilor de afară se potoliseră, însă nici Claude, nici Fletcher nu veniseră, ca să vadă de cai. Julia găsi o lanternă într-un sertar din bucătărie şi merse sus, în dormitorul părinţilor ei, ca să caute haine mai călduroase. Spera să găsească una dintre perechile de pantaloni căptuşiţi cu flanelă ale tatălui ei şi haina lui groasă pentru mers în grajd, asta dacă nu cumva mama se
170
descotorosise de ele.
Dormitorul părinţilor se afla pe lista de camere în care n-avusese voie să intre pe când era copil, aşa că nu-i văzuse interiorul decât de două ori: o dată când bătuse la uşa lor plângând, după ce i se făcuse rău în pat, şi altă dată în timpul unei furtuni cu fulgere şi tunete, care zguduia întreaga casă. În ambele cazuri, mama o condusese înapoi în dormitorul ei, refuzând s-o lase să intre. Acum nu putea să nu se întrebe dacă era pe cale să afle de ce.
După două încercări, găsi cheia potrivită, descuie uşa şi intră.
Asemenea celorlalte piese de mobilier din conacul Blackwood, patul, măsuţele de toaletă şi dulapul pentru haine erau din lemn de mahon, gravat cu spirale, frunze, mănunchiuri de flori şi capete de lei. Cei patru stâlpi ai patului erau groşi ca nişte copaci, cu fleuroane de marmură şi coloane canelate. Pe noptiere stăteau două veioze asortate, ale căror abajururi de brocart erau decorate cu ciucuri pe margini, în vreme ce pereţii tapetaţi erau toţi împodobiţi cu tablouri religioase şi crucifixe. Julia îşi aminti noaptea cu furtuna: mama deschisese uşa, moment în care fulgerul luminase un portret din spatele umărului ei – Iisus pe cruce, cu ochii daţi peste cap, cu sângele curgându-i şiroaie dintr-o rană deschisă, în dreptul coastelor.
După aceea, fata avusese coşmaruri săptămâni întregi. Şi nu mai intrase niciodată în dormitorul părinţilor, indiferent cât ar fi fost de bolnavă sau de speriată.
În mod ciudat, restul încăperilor din casă (cel puţin acelea în care Julia avusese voie să intre) nu conţineau niciun fel de imagini religioase ori cruci. Şi mai ciudat, mama îi dăduse dreptate tatei că
ele nu-şi aveau locul în spaţiile comune, în care, ocazional, primeau clienţi. Tata zicea că nu voia ca locuinţa lor să fie plină de simboluri spirituale, căci nu dorea să le bage altora religia pe gât. Dar Julia simţise întotdeauna lipsa lui de răbdare (vecină cu ostilitatea) privind convingerile mamei, mai ales atunci când ea insista să transforme orice discuţie serioasă într-o lecţie despre Biblie şi să se roage în rarele ocazii cu care ieşeau să ia cina în oraş. O vreme tata nu se împotrivea, apoi îşi dădea ochii peste cap şi schimba subiectul. Din motive pe care Julia nu le înţelesese niciodată, erau singurele dăţi când o înfrunta pe mama şi singurele dăţi când ea ceda.
171
Acum, Julia nu se putea hotărî dacă dormitorul arăta ca al unui fanatic religios ori ca al cuiva care-şi câştiga traiul lucrând într-un bordel. Totul, în afară de mobilă, era roşu: tapetul îmbrăcat în material textil, draperiile, covoarele, pernele decorative, „fusta”
patului şi plapuma. Poate că fusese decorat aşa, ca să se asorteze cu sângele lui Iisus. Sau poate că roşul fusese culoarea preferată a mamei. Asta dacă mama avusese vreo preferinţă.
Julia scutură din cap, ca să şi-l limpezească, şi se duse la dulap. Cui îi păsa de ce era dormitorul decorat cu roşu? Oricum urma să scape de toate cu prima ocazie. În plus, nu era momentul pentru cugetări.
Caii aveau nevoie de ea. Din fericire, dulapul era descuiat. Lumină
interiorul cu ajutorul lanternei. Rochii, nurci, pantaloni şi sacouri stăteau înşirate în ordine pe umeraşe, de parcă proprietarii lor le-ar fi aşezat acolo cu doar o zi în urmă. Mirată că găsise mai multe lucruri ale tatălui ei, Julia împinse îmbrăcămintea pe bara de susţinere, până
când dădu de haina lui cea groasă, pe care o purta când mergea în grajd. O scoase, o aruncă pe pat şi trase sertarele măsuţei de toaletă
pentru bărbaţi, în căutarea pantalonilor şi a unui pulover gros. Urme ale loţiunii după ras pe care o folosea tatăl ei se înălţară dintre maieurile şi batistele împăturite cu grijă.
Încă îl vedea pe tatăl ei venind din grajd, atârnându-şi şapca şi haina în vestibul, scoţându-şi cizmele şi întinzându-şi picioarele obosite. Obişnuia să-l urmărească în tăcere, aşteptând ca el să-i observe prezenţa. Cu câtă ardoare îşi dorea să-l audă întrebând-o despre cum i-a mers în acea zi ori spunându-i ceva despre ziua lui.
Dar în fiecare seară era la fel. Mai întâi, el se spăla pe mâini în veceul de serviciu de lângă vestibul, apoi o bătea uşurel pe creştet şi se târa în salon, pentru a-şi turna un pahar de whisky sau coniac. Niciun:
„Bună, cum a fost la şcoală?” sau „Ce-ai mai făcut azi?”. Până în ziua morţii lui, tatăl ei nu-şi făcuse niciodată timp să afle cine era ea şi ce o interesa. Iar asta îi frânsese inima.
