Parcă-l vedea stând la masă, aşteptând-o pe mama să apară cu cina şi cu ochii ei reci ca oţelul. Îşi amintea ziua în care mama îi ceruse tatei să iasă din nou şi să parcheze vechiul tractor în spatele grajdului, astfel încât trecătorii să-l vadă doar pe cel nou. Şi ziua în care ea aflase că tata îi vânduse unui prieten un mânz pentru o sumă
172
cu cinci sute de dolari mai mică decât preţul pieţei. Sau ziua în care mama voise să facă plângere împotriva unuia dintre acei „vagabonzi mizerabili” fiindcă furase apă dintr-o adăpătoare a cailor. „Împrăştie boli”, explicase ea. Fără niciun cuvânt, tata se ridica de pe scaun şi îşi reumplea paharul, ascultând-o pe mama cum trăncănea la nesfârşit, în vreme ce Julia îşi lua cina în tăcere. Uneori fata se întreba dacă nu cumva era invizibilă.
În penultimul sertar al măsuţei de toaletă pentru bărbaţi, Julia găsi un teanc de pulovere din lână. Îl alese pe cel mai gros dintre ele, îl azvârli pe pat lângă haină, apoi trase sertarul de jos. Înăuntru se găseau pantalonii căptuşiţi cu flanelă, pe care tata îi purta în grajd iarna. Îi scoase unul câte unul şi îi ridică, încercând să-şi dea seama care dintre ei s-ar fi potrivit mai bine peste pantalonii ei fără să cadă.
Când trase afară şi ultima pereche, din ea căzu o pagină de ziar îngălbenită. Aceasta fâlfâi, căzu pe podea şi alunecă sub măsuţa de toaletă, ca suflată de o adiere nevăzută. Tânăra se lăsă în genunchi şi se întinse după ea, simţind cum praful şi pânzele de păianjen i se lipesc de mână, o trase cu grijă, apoi se aşeză, ca s-o citească.
Atunci văzu caietul de pe fundul sertarului cu pantaloni. Era îmbrăcat într-o copertă simplă din piele şi închis cu o clemă de alamă, ca un registru ori un jurnal. Julia lăsă jos foaia de ziar, luă
caietul din sertar şi atinse pielea uscată. Un fior parcă îi curentă şira spinării. Oare ce era? Şi de ce tatăl ei îl ascunsese în măsuţa de toaletă?
Inspiră adânc şi deschise caietul la prima pagină. Scrise de mâna tatălui ei, primele cuvinte erau:
Ne-am îngropat întâia născută. Odihnească-se în pace.
Dumnezeu să-i ocrotească sufletul în rai. Şi Domnul să neajute pentru ce-am făcut.
Julia trase brusc aer în piept. Întâia născută? Domnul să ne ajute pentru ce-am făcut? La cine se referea tatăl ei? Părinţii ei nu pomeniseră nimic despre o soră. Şi ce Dumnezeu făcuseră?
Întoarse repede pagina şi citi următoarea însemnare.
173
Nu mă încumet să scriu cuvintele. E prea greu. Singurullucru pe care pot să-l fac acum e să-i cer iertare lui Dumnezeu.
— Iertare? rosti Julia în camera tăcută. Iertare pentru ce? Ce-aţi făcut?
Dădu pagina, dorindu-şi cu disperare să citească mai mult.
Într-o bună zi, o să consemnez adevărul. Dar nu acum. Nuazi. E prea crud, prea curând, prea dureros.
Julia răsfoi restul caietului. Paginile erau goale. Reciti primele însemnări, după care scoase un geamăt şi puse caietul la loc în sertar.
Cu nedumerirea învârtindu-i-se prin cap, se ridică şi privi în jur, brusc copleşită de senzaţia că se afla într-un film prost, de mâna a doua. Avusese o soră. O soră care murise. Iar tata se considera vinovat, laolaltă cu mama, pentru ceva legat de moartea ei. Părea imposibil. De necrezut. Şi totuşi. Şi totuşi. Poate că de aceea părinţii ei erau aşa de nefericiţi. Poate că acela era motivul pentru care mama se ruga şi tata bea. Poate că de aceea se purtau ca şi cum Julia n-ar fi existat, cu excepţia cazurilor în care făcea câte o boacănă. Poate că nu voiau să se uite la ea, fiindcă le amintea de sora ei moartă.
Tânăra îşi frecă faţa cu mâinile. Dumnezeule, ce alte secrete mai ascundea conacul Blackwood? Ce alte minciuni îi mai spuseseră? Luă
hainele tatălui ei şi ieşi din dormitor. Oricare ar fi fost păcatele comise în trecut, ele trebuiau să aştepte. În clipa aceea, caii, caii ei, aveau nevoie de ea.
174
Capitolul 15
Lilly
La o săptămână după ce tatăl lui Lilly îşi făcuse apariţia în cortul Spiritistei Albinoase, iar Merrick o bătuse pe fată cu o cravaşă, Circul Fraţilor Barlow se instală în preajma unui orăşel de fermieri de pe lângă Des Moines. Printre artişti umbla vorba că treceau prin cea mai fierbinte săptămână înregistrată vreodată în capitala statului Iowa, iar aerul era înăbuşitor. Înaintea primei apariţii din ziua aceea, când trecu pe lângă menajerie în drum spre cortul-vestiar, Lilly observă că
pereţii erau ridicaţi, iar Cole şi tatăl său cărau găleţi cu apă la cuştile animalelor. Şiroaie de sudoare le udau feţele înroşite şi le lipeau cămăşile de piepturi.
Adăpatul animalelor era treaba salahorilor. Tot ei dădeau ocol taberei cu vagonul de apă, ca să umple găleţile pentru spălat ale artiştilor, stropeau pământul, ca să împiedice ridicarea prafului, umpleau butoaiele cu apă de băut şi spălau elefanţii cu furtunul. Lilly intră, ca să vadă ce se petrecea. Felinele mari gâfâiau mai tare şi mai repede ca de obicei, în vreme ce muştele roiau pe lângă cai, cimpanzei şi urşi.
— Ce s-a întâmplat? îl întrebă pe Cole.
— Domnul Barlow refuză să aducă apă suplimentară, zise el. Aşa că aducem noi câtă putem de la un iaz din apropiere.
Lui Lilly îi veni să-l îmbrăţişeze. Unul dintre lucrurile pe care le iubea la el era faptul că ţinea la animale la fel de mult ca ea.
— O să vă ajut şi eu, după ce se termină spectacolul.
— Mersi! spuse băiatul.
Îşi şterse fruntea cu mâneca de la cămaşă, apoi umplu adăpătoarea din sălaşul ursului.
— Dar eu, laolaltă cu tata, Dante şi Leon cred că ne descurcăm.
— Eşti sigur?
Cole dădu din cap în semn de încuviinţare.
— O să fii epuizată, după o zi întreagă petrecută în cortul ăla încins. Când o să închizi pentru pauză, o să am grijă să primeşti o găleată de apă în plus în cortul-vestiar.
175
— Mersi, spuse fata. Şi oricum, o să vin aici mai târziu, aşa că o să
dau o mână de ajutor, dacă o să ai nevoie.
