— E vechi, dar ar trebui să fie bun.
— Păi, cred că urmează să aflăm, nu-i aşa? zise el.
Tânăra umplu paharele până la jumătate, îi întinse lui unul, după
care se aşeză alături, pe canapea. Fletcher luă o înghiţitură zdravănă
şi făcu o mică grimasă.
— E oribil?
— Nu, e bun.
— Nu arătai ca şi cum ar fi fost bun. Te-ai strâmbat.
Bărbatul rânji.
— Trebuie să fac o mărturisire. Nu sunt un băutor de coniac. Berea e băutura mea preferată.
— Atunci de ce ai…?
— Fiindcă o noapte ca asta cere coniac.
209
Fletcher îşi goli paharul, îl aşeză pe măsuţă şi înghiţi, încercând să
nu se strâmbe.
— Iar tu pari să ai nevoie de puţină companie.
Obrajii Juliei se înfierbântară, iar ochii i se fixară asupra focului. De ce presupunea el mereu că ştie ce-i trebuie ei?
— Mai vrei unul?
— Nu, mulţumesc.
Bărbatul se lăsă în faţă, îşi rezemă coatele de genunchi, şi se uită la flăcări. Ea sorbi din băutură şi îl urmări cu coada ochiului, întrebându-se de ce acceptase să rămână. Dacă n-ar fi avut mai multă
minte, poate ar fi crezut că Fletcher acceptase coniacul, doar ca să
petreacă timp cu ea. Dar nu se putea. El era medic veterinar cu studii superioare, în vreme ce ea nici măcar nu terminase liceul. Un bărbat atât de arătos şi de priceput ca el cu siguranţă avea o iubită, sau o logodnică, sau o soţie. Poate chiar şi vreo doi copii şi un câine. Julia scutură din cap şi încercă să fie raţională. El venise acolo, ca să se ocupe de cai şi îi acceptase invitaţia, doar pentru că era prietenos.
Atât. Şi, la drept vorbind, se simţea recunoscătoare că dăduse peste un om prietenos la conacul Blackwood. Poate că el avea dreptate, poate că avea nevoie de companie.
În ciuda hotărârii anterioare de a nu-l întreba dacă ştia ceva despre părinţii şi sora ei, tânăra se răzgândi. Persoanelor prietenoase le place să-i ajute pe ceilalţi. Iar ea categoric avea nevoie de ajutor. Poate că
Fletcher auzise ceva, cât timp lucrase acolo, dacă nu de la Claude, atunci de la altcineva. În definitiv, îi cunoştea pe toţi fermierii din împrejurimi şi lumea adoră să trăncănească.
— Pot să te întreb ceva?
El zâmbi larg.
— Dacă sunt burlac? Da.
Obrajii ei se înfierbântară din nou.
— Nu asta aveam de gând să zic.
— Cum de nu m-am căsătorit?
El îşi înălţă palmele, ca şi cum ar fi recunoscut o crimă.
— Cred că pur şi simplu n-am găsit încă persoana potrivită. Până
la urmă, e nevoie de o femeie specială ca să-l aprecieze pe unul ca mine. Sunt chipeş, şarmant, bine educat. Şi cine ar putea să reziste
210
unui tip care poartă bocanci mânjiţi de bălegar şi-şi bagă toată ziua mâinile în dosurile vacilor?
Fletcher se lăsă pe spate, îşi întinse braţul pe spătarul canapelei şi îi aruncă un surâs strâmb.
— Dar tu? Eşti singură sau va trebui să mă bat cu cineva pentru dragostea ta?
Julia nu părea a fi în stare să-i răspundă. Uitase cum se respiră, de parcă inspiraţia n-ar mai fi urmat expiraţiei. Dintr-odată, simţea că
erau prea apropiaţi. Dar bărbatul nu se clinti şi nici ea n-o făcu. El o privi zăpăcit. Apoi, expresia i se schimbă treptat, devenind mai serioasă. Julia avea impresia că o să se topească sub ochii lui pătrunzători. Se ridică, luă paharele şi porni către bucătărie.
