John se îndreptă ca o furtună către şifonier şi smuci mânerele uşii.
Când aceasta nu se deschise, izbi cu pumnii în lemn, băgă mâinile înăuntru şi îl târî afară pe Pierre, ţinându-l de partea din spate a gulerului cămăşii.
— Ăsta cine-i? mârâi el.
— Dă-mi drumul! ţipă Pierre.
Încercă să-l lovească pe John cu pumnul în stomac, însă braţele lui scurte nu ajungeau. Bărbatul îl săltă în aer şi-l scutură.
— Nu! strigă Lilly. Te rog! Nu-i vina lui.
Chiar atunci, clapa de la intrarea din spate zbură în sus, iar Merrick năvăli înăuntru, îşi aruncă un braţ pe după gâtul gros al lui John şi încercă să-l pună jos. Pierre se smulse din strânsoarea mocofanului şi, alb ca varul, o zbughi din calea lor. John se desprinse din braţele lui Merrick, după care se răsuci şi îi trase un pumn.
Merrick se feri, iar John căzu în faţă, aterizând în genunchi. Îşi recăpătă echilibrul, se ridică în picioare şi, dintr-o singură lovitură a mâinii, doborî masa. Lumânările căzură, iar globul de sticlă se făcu ţăndări pe pământul tare. „Pruncul-fantomă”, lipsit de picioare, se răsturnă din suportul lui de lemn aflat sub masă şi rămase cu braţele împăiate atârnându-i pe lângă capul îmbrăcat în aţă. Pierre călcă pe lumânări, ca să le stingă, în timp ce Merrick îşi azvârli braţele în jurul umerilor lui John. Acesta, fiind de două ori mai mare, îl dădu jos din spinarea lui, îl împinse la pământ şi îl lovi cu pumnul în faţă. Apoi se îndreptă şi începu să distrugă perdelele, stelele, oglinzile. Merrick gemu şi se rostogoli pe o parte.
— Opreşte-te! zise Lilly. Te rog, John! Opreşte-te!
Bărbatul răcni ca un apucat şi sfâşie unul dintre pereţii laterali ai
215
cortului, fiind cât pe ce să dărâme tot acoperişul. Apoi smulse peretele orientat către aleea centrală a circului, dezvăluindu-le interiorul mocofanilor care aşteptau la coadă. Femeile scoaseră
sunete de uimire şi făcură paşi înapoi, iar bărbaţii înaintară pentru a le proteja.
Cu o privire turbată, John se uită uimit spre mulţime, ţinând în mâini bucăţi de pânză şi perdele rupte.
— Vă fură banii! urlă el. Totu-i o făcătură!
Gurile se căscară de nedumerire şi uluială. Chipurile se strâmbară
de furie. Câţiva bărbaţi îşi scuturară pumnii în aer, cerând banii înapoi, în timp ce alţii începură să bodogănească între ei.
Merrick se chinui să se scoale în picioare şi ridică mâinile.
— Hei, hei! spuse el, cu sângele curgându-i şiroaie din nări. Nu vedeţi că omul ăsta e beat? Şi încă la o adunare de familie! Nu ştie ce spune!
— Atunci de ce ne cereţi numele, înainte să intrăm? ţipă o tânără.
— Da! strigă un bărbat. Pentru ce?
— Pentru garanţia că vă veţi primi banii înapoi, exact aşa cum v-am zis, răspunse Merrick.
Arătă către Alana, care stătea între cort şi mocofani, strângându-şi caietul la piept, cu faţa căzută şi cenuşie.
— Ea e singura care vede numele înainte de sfârşitul zilei. De asemenea, ţinem socoteala tuturor spiritelor contactate de Spiritista Albinoasă, pentru că încercăm să doborâm recordul mondial. Iar când voi, oameni buni, veţi citi despre asta în ziare, veţi şti că voi şi cei dragi aţi avut o contribuţie la această realizare. Familiile voastre vor fi celebre!
— Baliverne! ţipă un bărbat.
— Minţi! strigă altcineva.
— Sigur că minte, ce dracu’! urlă John.
Se târî până la şifonier, de unde smulse mănuşa umplută.
— O vedeţi? Cu ea vă atinge piticul ăla, în vreme ce albinoasa vă
zice că simţiţi o fantomă!
Înşfăcă muzicuţa, clopoţelul şi tamburina, pe care le trânti la pământ.
— Vedeţi? Totu-i un truc!
216
Auzind asta, Merrick se năpusti asupra lui John precum un berbec şi îl împinse în şifonierul stricat. John se prăbuşi într-o grămadă de braţe, picioare şi lemne sfărâmate. Mocofanii se strânseră în jur, ca să
vadă mai bine acţiunea, căscând ochii şi ridicându-se pe vârfuri, pentru a privi peste umerii şi capetele celor din faţă. Câţiva bărbaţi ieşiră înainte, cu bărbiile ridicate şi cu pumnii strânşi. Lilly se îndepărtă de ei, gâfâind. Ar fi vrut să fugă, dar n-avea unde să se ducă. Ea, Merrick, Alana şi Pierre erau înconjuraţi. John scutură din cap, se desprinse din şifonierul zdrobit şi se ridică în picioare, clătinându-se.
— Ticăloşilor! strigă unul dintre mocofani. Îmi vreau banii înapoi!
— Şi eu! ţipă o femeie.
Asta stârni noi urlete furioase din mulţime. În cele din urmă, oamenii de legătură ai domnului Barlow îşi croiră drum prin mulţime şi se apropiară furtunos de cort. În mod normal, ei îi linişteau pe clienţii nemulţumiţi oferindu-le bilete gratuite la spectacolul cel mare sau, dacă mocofanul-problemă era bărbat, dându-le intrare liberă la
„evenimentul” special ce avea loc în fundul taberei, în spatele căruţelor cu bagaje, şi care era accesibil numai prin viu grai. Dar, în unele situaţii trebuiau să folosească forţa. Aceea era o asemenea situaţie.
La început, John crezu că paznicii erau mocofani supăraţi, ieşiţi în faţă pentru a-l susţine. Dar ei îl atacară şi bărbatul făcu ochii mari, uitându-se frenetic în jur, după o cale de scăpare. N-apucă să fugă, fiindcă un paznic îl apucă de încheietura mâinii, i-o răsuci la spate, îi cuprinse gâtul cu un braţ musculos şi-l târî din cortul rămas într-o rână. John bolborosea şi zgâria cu unghiile braţul paznicului, dar nu reuşea să se elibereze. Celălalt paznic se opri între Lilly şi mulţime, cu braţele încrucişate la piept, parcă provocându-i pe mocofani să facă