— Afecțiune a tractului piramidal, diagnostică Denton Deere, încercând s-o impresioneze pe Angela.
Angela, al cărei chip era oglinda vie a suferinței băiatului, își luă geanta și ieși în grabă din cameră.
•
— Ooo, bună ziua, doamnă judecătoare Ford!
Mândră de convingerile sale liberale, Grace Windsor Wexler se ridică și se aplecă peste masă să dea mâna cu femeia de culoare. Pesemne că venise ca reprezentant al legii… Sau poate că maică-sa fusese servitoare în casa Westing. În orice caz, Grace era sigură de un lucru – J.J. Ford era la fel de înrudită cu Samuel W. Westing ca și domnul Hoo.
— Nu-ncepem odată? întrebă domnul Hoo, care spera s-ajungă la timp să
prindă meciul de fotbal la televizor. Trebuie să mă-ntorc la restaurant, explică el tare, s-audă toată lumea. Duminica e cea mai aglomerată zi, dar VP - 26
încă se mai pot face rezervări. Restaurantul Shin Hoo este la etajul cinci al blocului Apus de Soare și este specializat în…
Doug îl trase de mânecă:
— Nu aici, tata! Nu în fața mortului.
— Care mort? Aaa… se miră domnul Hoo, dând brusc cu ochii de sicriul deschis.
Avocatul le spuse că mai așteptau să sosească alți câțiva moștenitori.
— Soția mea nu poate veni, zise domnul Hoo.
— Doctorul Wexler a fost nevoit să plece la o operație de urgență, anunță
Grace.
— Un meci de urgență al echipei Packers în Green Bay, îi dezvălui Țestoasa Florei Baumbach care își băgă capul între umeri și chicoti cu mâna durdulie la gură.
— Atunci mai așteptăm o singură… ba nu, încă două persoane, spuse avocatul, aranjându-și hârtiile cu mâini tremurătoare, sub privirile severe ale judecătoarei.
J. J. Ford îl recunoscuse pe E.J. Prune. În urmă cu câteva luni, pledase în fața completului de judecată condus de ea, plin de ifose și dându-și o importanță care friza incompetența. De ce, oare, ar vrea cineva să pună un avocat tânăr și lipsit de experiență să administreze o avere de o asemenea importanță? Și, de fapt, de ce venise ea aici? Din curiozitate? Poate că da, dar restul, ceilalți chiriași din Apus de Soare? „Nu-ți mai da cu presupusul, Josie-Jo, lasă-l pe Sam Westing să facă prima mutare.”
Dinspre hol răzbătură pași ușori. Era Angela care, roșind toată și ținându-și strâns geanta, se întoarse la scaunul ei.
Moștenitorii așteptau. Unii sporovăiau cu vecinii, alții se uitau la tavanul aurit și câțiva studiau modelul de pe covorul oriental. Judecătoarea Ford avea privirea ațintită asupra mesei – se uita la mâna lui Theo Theodorakis. O
mână înăsprită, cu o rană de curând vindecată, urma lucitoare a unei arsuri pe pielea ca de bronz întunecat. Își ascunse mâinile în poală. Pielea de grec a lui Theo era mai „neagră” decât propria ei piele.
•
Buf, buf, buf! Mai venea o persoană. Sau poate două?
Crow își făcu apariția. Tăcută, cu privirea în pământ, se așeză lângă Otis Amber. Își scoase pe sub masă pantoful care o strângea și fața i se lumină.
Buf, buf, buf! Sosi și ultimul moștenitor.
— Bună ziua tuturor! îmi cer scuze c-am întârziat. Încă nu m-am obișnuit cu… asta, spuse Sydelle Pulaski, ridicând o cârjă pictată în culori vii.
Își pierdu echilibrul și puse repede bățul în pământ – buf!
VP - 27
— La cârjă mă refer. „Cârjă”. Ce cuvânt oribil! Asta e, trebuie să mă
obișnuiesc.
Își strânse buzele subțiri, rujate mai mult decât generos într-un roșu țipător, încercând să-și ascundă zâmbetul triumfător. Toată lumea se uita la ea. Era sigură că de data asta n-avea să mai treacă neobservată.
— Ce-ai pățit, Pulaski? întrebă Otis Amber. Iar ai tras-o pe Țestoasa de codiță?
— Aș zice, mai degrabă, că a-ncăput pe mâinile lui Wexler, măcelarul de picioare, își dădu Sandy cu părerea.
Sydelle plescăi zgomotos, încântată că-i lua și ei cineva apărarea. Niciuna dintre genele false nu i se clinti la auzul glumelor pe seama ei (se cheamă
stăpânire de sine).
— Aaa, nu-i mare lucru, le explică ea bravând. Un soi de boală care-mi macină încet trupul. Dar nu trebuie să vă fie milă de mine, am de gând să-mi trăiesc din plin fiecare zi prețioasă din câte mi-au mai rămas.
Buf, buf, buf! Fosta secretară se îndreptă spre capătul mesei, mergând pe lângă covorul oriental gros, ca să fie sigură că toată lumea aude bocănitul cârjei pictate în dungi purpurii. Șoldurile ei late păreau și mai mari în rochia purpurie cu dungi albe, vălurite.
„Valuri purpurii…” își zise Țestoasa gânditoare.
Denton Deere fu gata să cadă de pe scaun, tot înclinându-se pe spate și zgâindu-se la ciudatul spectacolul oferit de Sydelle Pulaski – ba își târa piciorul stâng, ba pe cel drept.
— Ce-are? îl întrebă doamna Wexler în șoaptă.
