Doamna Wexler se așeză pe scaunul liber din dreapta lui și îi făcu semn fiicei favorite. Angela se așeză lângă mama sa, scoase din geanta mare, de pânză, pe care o purta pe umăr, un șervet de trusou și începu să brodeze 6 Marile Lacuri din America de Nord (Superior, Michigan, Huron, Erie și Ontario) alcătuiesc cea mai mare întindere de apă dulce de pe Glob. Lacul Michigan este singurul dintre ele aflat în întregime pe teritoriul S.U.A.
VP - 24
monograma – litera D. Țestoasa se trânti pe un al treilea scaun, prefăcându-se că nu văzuse niciodată biblioteca, panourile mari de lemn sau rafturile goale și prăfuite. Tresări deodată și se așeză mai bine pe scaun. În colțul cel mai îndepărtat al camerei, așezat pe o platformă înălțată, se afla un sicriu căptușit cu pânză, cu capacul ridicat. În coșciug era bătrânul mort – arăta exact așa cum îl găsise ea, doar că acum era costumat în Unchiul Sam, cu tot cu joben. Iar în mâinile ca de ceară, împreunate pe piept, mortul avea crucea de argint a mamei ei.
Însă Grace Wexler era prea ocupată să-l salute pe următorul moștenitor sosit, ca să observe acest amănunt.
— Vai, doctor D., nu știam că vii și tu. Dar e de la sine înțeles, doar vei fi parte din familie în curând. Hai, așază-te lângă viitoarea ta mireasă.
Țestoaso, mută-te pe alt scaun!
Dr. Denton Deere, grăbit ca întotdeauna, o sărută în treacăt pe Angela pe obraz. Era încă îmbrăcat în halatul alb de spital.
— Nu știam că-i petrecere-n pijamale, spuse Țestoasa și merse în capătul cel mai îndepărtat al mesei.
•
Următoarea moștenitoare sosită, o femeie scundă și rotofeie, intră timidă, cu buzele împietrite într-un soi de rânjet stânjenit, întins până la urechile cam ascuțite care se întrezăreau pe sub părul sârmos, tuns drept.
— Bună ziua, doamna Baumbach, zise Angela. Nu cred că vi l-am prezentat pe logodnicul meu, Denton Deere.
— Sunteți un om norocos, domnule Deere.
— Domnule doctor Deere, o corectă doamna Wexler, surprinsă s-o vadă
pe croitoreasă acolo.
— Desigur, îmi cer mii de scuze!
Simțind că nu era bine-venită la acel capăt al mesei, Flora Baumbach se îndreptă și ea spre celălalt capăt.
— Bună, pot să stau lângă tine? Promit să nu te trag de coadă.
— Bine…
Aplecată peste masă, Țestoasa își sprijini bărbia micuță pe brațele încrucișate. Din poziția asta vedea tot, mai puțin sicriul.
Grace Wexler scăpă un „țțț” dezaprobator la vederea următorului moștenitor. „Omulețul ăsta de prost gust n-are bunul-simț măcar să-și scoată casca aia ridicolă de aviator! Și ce naiba caută aici?”
Bătrânul curier strigă:
— Bine v-am găsit, bine v-am găsit, Otis Amber a sosit!
Țestoasa izbucni în râs, Flora Baumbach chicoti, iar Grace Wexler plescăi din nou:
VP - 25
— Țțț!
Doug Hoo și tatăl său intrară în tăcere. Sandy îi întâmpină cu un „Bună
ziua!” entuziast și le făcu voios cu mâna. Era îmbrăcat în uniforma de ușier, dar, spre deosebire de Otis Amber, își ținea pălăria în mână.
Grace Windsor încetă să se mai mire de neașteptații moștenitori adunați în încăpere. Decise că erau cu toții ori foști servitori, ori foști angajați.
Bogații obișnuiesc să-și recompenseze servitorii în testamente, iar unchiul Sam fusese un bărbat generos.
— Părinții tăi nu vin? îl întrebă ea pe băiatul cel mare al familiei Theodorakis, care intră împingând căruciorul fratelui său.
— N-au fost invitați, îi răspunse Theo.
— Niiineee, strigă Chris.
— Ce-a zis?
— A spus că ninge, îi explicară în același timp Theo și Flora Baumbach.
Moștenitorii se uitară neputincioși cum trupul plăpând al bietului invalid e dintr-odată cuprins și zguduit de convulsii. Croitoreasa fii singura care veni repede lângă băiat:
— Știu, știu, îi zâmbi ea stângaci, încercai să ne spui despre fulguleții de nea.
Theo o îndepărtă:
— Fratele meu nu-i un copil și nici retardat nu-i, vă rog să nu-i mai vorbiți ca unui bebeluș!
Înfrângându-și lacrimile, Flora Baumbach se întoarse la scaunul ei, cu același zâmbet prostesc încremenit pe buze.
Unii se holbară cu o curiozitate bolnavă la băiat, cei mai mulți, însă, întoarseră privirea. Nu voiau să vadă…
