— Fum!
— Fiți atentă, vă rog! izbucni Jake Wexler.
Fusese cât pe-aci să-i taie și degetul mic de la picior, odată cu bătătura.
Fără să bage de seamă că era la un pas de amputare, femeia de serviciu continuă să se uite la casa Westing.
— Stați dreaptă, vă rog! o certă Jake, dar pacienta nu se sinchisi.
Jake se gândi că trebuie să fi fost o femeie frumoasă cândva, dar viața nu fusese blândă cu chipul ei. Părul decolorat, strâns într-un coc lăsat pe ceafa, la baza gâtului sfrijit, strălucea roșu-auriu în lumina după-amiezii. Avea un profil plăcut, a cărui armonie era stricată doar de fălcile mereu încleștate, ieșite în afară. „Hai, la muncă, Jake!” Vinerea era ziua cea mai încărcată, avea de dat telefoane.
— Stați dreaptă, vă rog, doamna Crow! Aproape am terminat.
— Poftim?
Jake îi puse cu grijă piciorul înapoi pe suportul special al scaunului medical.
— Văd că v-ați rănit la fluierul piciorului.
— Poftim?
Privirile li se întâlniră preț de o clipă, apoi femeia se uită repede în altă
parte. Făptură timidă (sau vinovată), Crow nu-l privi în ochi când vorbi:
— Fiica dumitale, Țestoasa, m-a lovit! mormăi ea, uitându-se din nou spre casa Westing. Asta se-ntâmplă când nu mai are omul niciun Dumnezeu.
Sandy zice că bătrânul Westing e acolo, în casă, că-i putrezește leșul pe un covor oriental. Da’ nu cred… Dacă e într-adevăr mort, atunci se prăjește în iad. Suntem cu toții niște păcătoși, toți!
1 Medic specialist în podologie, ramură a medicinei care se ocupă cu studiul și tratamentul afecțiunilor piciorului (DEX 1998).
VP - 14
•
— Cum adică putrezește pe un covor oriental? Poate vrei să zici pe un covor persan sau chinezesc, spuse domnul Hoo, apropiindu-se de fiul său care se uita în depărtare, printr-unul dintre pereții de sticlă ai restaurantului de la etajul cinci. Și, de ce-ți pierzi vremea căscând gura la poveștile unui bătrân curier cu o imaginație mult prea bogată, în loc să pui mâna pe carte?
De fapt, nu era o întrebare. Tatăl lui Doug nu punea niciodată întrebări.
— Nu mai da din umeri, treci și-nvață!
— Da, tata.
Doug străbătu bucătăria în pas de jogging – n-avea niciun rost să-i spună
că n-avea școală a doua zi, ci doar antrenament pentru competiție. Coborî scările de serviciu, tot în fugă. Orice explicație ar fi încercat să-i dea, taică-su un singur lucru știa: „Treci și-nvață!” O ținu tot într-un jogging până ajunse în apartamentul lor, unde se întinse pe podeaua goală și repetă „Treci și-nvață!” preț de douăzeci de flotări.
La cină erau așteptați doar doi oaspeți (restaurantul Shin Hoo putea găzdui o sută). Domnul Hoo închise iritat agenda pentru rezervări, își apăsă
burtoiul în locul unde-l durea, scoase un baton de ciocolată și îl devoră
înainte ca acidul să apuce să sape încă un ulcer în stomac. Care vasăzică se-ntorsese… Ei bine, de data asta n-avea de gând să-l lase pe Westing să scape cu una, cu două.
O femeie micuță și delicată, îmbrăcată într-un capot lung și alb, stătea tăcută la fereastra de est a restaurantului. Se uita cu dor spre depărtările cenușii, de parcă undeva acolo, dincolo de lacul Michigan, se zărea China.
•
Sandy McSouthers salută în timp ce Mercedesul maro o luă pe alee și se opri în fața intrării. Deschise ușa șoferului cu gesturi ceremonioase –
tratament special pentru judecătoarea J.J. Ford.
— Ia uitați-vă, doamnă judecătoare! Iese fum pe hornul casei Westing.
Din mașină coborî o femeie înaltă, de culoare, îmbrăcată într-un costum bine croit, cu fire cărunte în părul tuns scurt. Îi dădu ușierului cheile și aruncă o privire plictisită spre casa de pe deal.
— Se zice că nu-i nimeni acolo, doar cadavrul bătrânului Westing care putrezește pe un covor oriental, raportă Sandy, în timp ce scotea din portbagaj o servietă plină. Credeți în stafii, doamnă judecătoare?
— Trebuie să existe o explicație rațională…
— Aveți dreptate, de bună seamă, doamnă judecătoare, spuse Sandy și, deschizând ușa grea de sticlă, o urmă pe judecătoare în antreu. Ziceam și eu ce mi-a povestit Otis Amber.
VP - 15
— Otis Amber e un prost, dacă nu cumva nebun de legat, mai spuse J.J.
Ford și se grăbi spre lift.
N-ar fi trebuit să-i scape vorbele astea, nu ei, prima femeie de culoare, din tot statul, aleasă într-un post de judecătoare. Era obosită după o zi plină, de asta… Oare, ăsta să fie motivul? Așadar, Sam Westing se întorsese, în sfârșit, acasă. Mda, putea să vândă mașina, să ia un împrumut de la bancă și să-i dea datoria – bani gheață. Dar i-ar primi, oare?
