Grace Windsor Wexler supraveghea, de pe canapeaua tapițată cu catifea bej, ajustarea rochiei de mireasă a fiicei ei. Pe peretele din spatele canapelei, erau atârnate vreo douăzeci de imagini cu flori, înrămate, pe care le alesese și aranjase ea însăși, cu atenție și mult gust. Ar fi putut fi decoratoare de interioare, chiar una foarte bună, de n-ar fi fost treburile astea presante și vânzoleala de zi cu zi.
— Doamna Baumbach nu m-a înțepat, mama, spuse Angela cu o voce seacă. Mă miram că iese fum pe coșul casei Westing.
Târându-se cu băgare de seamă pe palme și genunchi, Flora Baumbach uită pe moment de boldul pierdut și o privi pe Angela printre firele cărunte ale bretonului ei drept.
Doamna Wexler puse ceașca de cafea pe măsuța din lemn și se întinse să
vadă mai bine:
— Cred c-avem vecini noi! Musai să dau o fugă cu mașina, să le duc un cadou de casă nouă. Poate au nevoie de idei de amenajări interioare.
— Hei, ia uitați-vă! Iese fum pe hornul casei Westing!
Țestoasa era, ca de obicei, ultima care afla noutățile.
— A, tu erai!
Doamna Wexler părea întotdeauna surprinsă să-și vadă cealaltă fiică –
atât de diferită de Angela, îngerul cu păr auriu.
VP - 12
Flora Baumbach, care tocmai găsise boldul și se pregătea să se ridice, se așeză repede la loc, ascunzându-și în covorul moale și gros fluierul piciorului, care încă o durea. O trăsese pe Țestoasa de coadă în antreu, cu o zi în urmă…
— Otis Amber zice că moșul ăla, Westing, putrezește acolo, întins pe un covor oriental.
— Vai de mine! exclamă Flora Baumbach.
Doamna Wexler scoase un „țțț” iritat.
Țestoasa își zise că poate era mai bine să nu continue cu povestea de groază. Nu că i-ar fi păsat maică-sii dacă o omora careva sau dacă ajungea o nebună care bătea câmpii…
— Doamnă Baumbach, îmi tiviți și mie costumul de vrăjitoare? Îmi trebuie diseară.
Doamna Wexler i-o reteză:
— Nu vezi că-i ocupată cu rochia de mireasă a Angelei? Și chiar trebuie să
te-mbraci în costumația aia ridicolă? Serios, Țestoaso, nu pricep de ce trebuie să te urâțești cu mâna ta!
— Nu-i mai ridicolă decât o rochie de mireasă! În ziua de azi lumea nu se mai mărită și, dacă o face, nu se îmbracă în rochii caraghioase de mireasă! Și cine ar vrea să se mărite cu scorțosul-atot-știutorul-față-de-bezea-doctor-denton ăla? i-o întoarse Țestoasa, simțind c-o apucă pandaliile.
— Termină, Țestoaso, ține-ți gura! sări doamna Wexler, cu mâna ridicată, gata să lovească.
Dar, în schimb, își îndreptă brațul spre o poză cu o floare înrămată, apoi Grace își aranjă coafura de un blond ca mierea, ultima modă, și se așeză din nou. N-o lovise niciodată pe Țestoasa, dar simțea că ziua aceea nu era departe. În plus, mai era și o persoană străină de față.
— Doctorul Deere este un tânăr sclipitor! explică ea cu voce tare, mai mult pentru urechile Florei Baumbach.
Croitoreasa zâmbi politicos.
— Angela se va numi în curând Angela Deere, sună adorabil, nu?
Croitoreasa încuviință tăcut.
— Și, uite așa, o s-avem doi doctori în familie. Unde pleci, domnișoară?
Țestoasa era la ușă:
— Jos, să-i spun lui tata că iese fum din casa Westing.
— Înapoi! Acum! Știi că taică-tu operează după-amiaza. Ce-ar fi să mergi în camera ta, să-ți vezi de rapoartele alea despre bursă sau ce faci tu acolo de obicei.
— Ce mai cameră! Debara să fi fost și tot era prea mică.
— Îți tivesc eu costumul de vrăjitoare, Țestoaso! se oferi Angela.
VP - 13
Doamna Wexler se lumină toată văzându-și fiica perfectă, îmbrăcată în rochia albă:
— Ca un înger!
•
Crow avea haine negre și pielea albă ca de mort. Părea severă. Scorțoasă, de fapt. Scorțoasă și de-a dreptul severă. Nimeni n-ar fi putut ghici, sub masca aceea bățoasă, că lui Crow i se întorcea stomacul pe dos în timp ce doctorul Wexler îi tăia o bătătură.
Întrucât chelia rozalie a podologului1, ce se întrezărea printre firele lui rare de păr castaniu, n-o ajuta nicicum să scape de senzația de greață, își mută privirea pe fereastra dinspre nord a încăperii, murmurând încet un imn religios.
