— Domnule McSouthers, te rog, nu spune nimănui ce-am zis despre Otis Amber.
— Nicio grijă, doamnă judecătoare!
Ușierul o însoți până la ușa apartamentului 4D.
— E strict confidențial ce mi-ați spus, adăugă Sandy.
Și chiar așa era. Dintre toți locuitorii blocului Apus de Soare, J.J. Ford dădea cele mai grase bacșișuri.
•
— Am vvăzut niște ppp…
Chris Theodorakis era atât de entuziasmat, încât nu reușea să-i spună
fratelui său noutățile. Un braț zvâcni și i se încolăci pe după cap. „Mână
prostănacă!”
Theo se așeză pe vine lângă scaunul cu rotile:
— Auzi, Chris, să-ți povestesc despre castelul bântuit de pe deal.
Vocea îi era liniștitoare și șoptită, ca și cum îi destăinuia un mare secret:
— E ceva acolo sus, Chris. Ceva, nu cineva. Și nu-i vorba de bogătaș, bătrânul domn Westing, care zace mort în casă. Mort ca un cărăbuș strivit, putrezește acolo, pe un covor oriental mâncat de molii.
Chris se liniști, ca întotdeauna când fratele său îi spunea o poveste. Theo se pricepea de minune la născocit istorioare.
— Și, peste tot, în țeasta moșului, colcăie viermi. Intră pe urechi, ies pe nas, intră pe gură, ies prin ochi, prin toate găurile mișună târâtoarele.
Chris începu să râdă, dar se opri de îndată. Trebuia să se prefacă speriat…
Theo se apropie și mai mult de urechea lui Chris:
— Și, deasupra cadavrului putrezind, clincăne un candelabru de cristal.
Clincăne și zornăie, cu toate că nicio pală de vânt nu pătrunde în camera tenebroasă ca un mormânt!
„Camera tenebroasă ca un mormânt… Theo o să fie un scriitor bun cândva”, se gândi Chris. Nu-i spuse nimic despre omul în carne și oase pe care-l văzuse șchiopătând în fața casei, căci nu voia să strice minunata, înspăimântătoarea poveste de Halloween.
Așa că ascultă mai departe, în tăcere. Trupul i se liniștise. Îi zâmbi fericit fratelui său, în timp ce Theo îi dădea înainte despre stafii și strigoi și valuri.
VP - 16
— Un zâmbet să-ți frângă inima, nu alta! obișnuia să spună Sydelle Pulaski, chiriașa din apartamentul 3C.
Dar nimeni n-o băga în seamă pe Sydelle Pulaski.
•
Sydelle Pulaski se chinuia să se dea jos din taxi – cu fundul măricel înainte. Nu era o femeie grasă, doar că avea șoldurile late după atâția ani de muncă de secretară. De-ar exista vreun mod grațios în care să cobori dintr-o mașină… Luptându-se să ridice de pe bancheta din spate un pachet mare, triunghiular și o plasă plină cu cumpărături, ochelarii cu rame încrustate cu strasuri verzi îi alunecară pe nasul cărnos. De-ar catadicsi leneșul ăsta de șofer să-i dea și ei o mână de ajutor…
Păi nu, pentru doar cinci cenți bacșiș, sigur că nu catadicsea. Șoferul trânti ușa portbagajului și plecă în trombă pe aleea șerpuită, gata să intre în Mercedesul pe care Sandy îl conducea spre parcare.
Măcar ușierul niciodată-acolo-când-ai-nevoie-de-el îi deschise ușa de la intrare. Nu că el ar fi ajutat-o sau ar fi băgat-o vreodată în seamă.
Nimeni n-o băga în seamă. Sydelle Pulaski intră în hol șchiopătând. O
ditamai pușca de-ar fi avut în pachet, tot nu i-ar fi păsat nimănui. Se mutase aici sperând să cunoască oameni cu maniere, dar nimeni n-o invitase măcar la o ceașcă de ceai. Nimeni nu-i dădea atenție, doar băiatul ăla olog, bietul de el, c-un zâmbet de-ți frângea inima, și obrăznicătura aia de fată cu părul prins în coadă – o să-i pară ei rău, într-o bună zi, c-a îndrăznit s-o lovească în fluierul piciorului!
Luptându-se cu bagajele, cu cerceii zornăind și brățările zăngănind, Sydelle Pulaski descuie toate broaștele apartamentului 3C, apoi zăvorî ușa în urma ei. Dacă oamenii ar ascultă-o și și-ar pune încuietori sigure, n-ar mai fi atâtea spargeri pe-aici. Dar n-o asculta nimeni. Nu-i păsa nimănui.
Scoase pe mușamaua mesei din sufragerie cumpărăturile din plasă: șase cutii de vopsea, dizolvant și pensule. Desfăcu apoi pachetul cel mare și scoase patru cârje de lemn pe care le sprijini de perete. Prin fereastra ce dădea în spate, spre parcare, se zărea soarele apunând, dar Sydelle Pulaski nu se uita. Pe fereastra laterală, se vedeau casa Westing și hornul fumegând, dar Sydelle nu le văzu.
— Nimeni n-o bagă în seamă pe Sydelle Pulaski, murmură ea, dar acum a venit vremea. A venit vremea…
VP - 17
4
Cadavrul găsit
Era lună plină în seara de Halloween. În afară de bărbia prea micuță, Țestoasa Wexler arăta întocmai ca o vrăjitoare – părul desfăcut îi flutura sălbatic în vânt, pe sub pălăria ascuțită, și pe nasul cârn își lipise un neg din plastilină. Bine ar fi fost să poată zbura pe o coadă de mătură până la casa Westing, în loc să fie nevoită să se cațăre pe stânci în patru labe, cu toate chestiile pe care le căra cu ea. Sub mantia lungă și neagră, buzunarele blugilor erau burdușite cu minimumul necesar pentru o noapte de veghe, plină de primejdii.
Doug Hoo ajunsese deja sus pe deal și aștepta la locul stabilit, în spatele arțarului de pe gazonul din fața casei. (Hotărâseră ca atletul-vedetă al școlii să cronometreze tărășenia, căci putea alerga mai repede decât oricine altcineva din întreg statul Wisconsin.) Uite-o că vine! Era și timpul!
Tremurând în covorul de frunze umede, înalt până la genunchi – numai bine nu era pentru mușchii lui de la picioare –, puse degetul mare pe cronometru, pregătit să apese.
