Capetele celor trei se întoarseră deodată de la ușier către curier. Doug Hoo se feri de coada Țestoasei, care îi vâjâi pe lângă urechi. Un pic dacă-i atingeai iubita ei coadă împletită, fie și din greșeală, îți trăgea una în fluierul piciorului de nu te vedeai, obrăznicătura mică! Nu-și putea permite nicio lovitură la picioare, nu acum, când se apropia marea cursă. Atletul-vedetă al școlii începu să facă jogging pe loc.
— Oribil, a fost oribil! zise Otis Amber și-l trecu un fior care făcu să se bălăngănească, pe fața lui lungă și trasă, curelușele căștii de piele, de aviator.
Dacă stau să mă gândesc bine, s-a întâmplat exact acum un an pe vremea asta, de Halloween.
VP - 9
— Ce s-a întâmplat? întrebă Theo Theodorakis nerăbdător, căci întârziase la cafenea, unde lucra după școală.
— Povestește-le, Otis! îl îndemnă Sandy.
Curierul își mângâie gânditor firele de păr cărunt de pe bărbia ascuțită:
— Pare-se că totul a pornit de la un pariu. Cineva a pus pariu cu ei pe un dolar că nu-s în stare să stea nici cinci minute în casa aia bântuită. Un amărât de dolar! Bieții copii, nici n-au intrat bine pe ușile casei Westing, alea cu geam de sus până jos, dinspre noi, că au și dat bir cu fugiții, de parcă erau urmăriți de fantome. Fugăriți de stafii sau mai rău, mai știi…
— Mai rău? sări Țestoasa, uitând de durerea de dinți care o chinuia.
Theo Theodorakis și Doug Hoo, mai în vârstă și cu mai multă experiență
în toate, schimbară câteva priviri, dar așteptară să audă restul poveștii.
— Unul dintre ei a fugit ca din pușcă, zbierând cât îl ținea gura. Nu s-a oprit din urlat decât când a ajuns la poalele dealului. Celălalt nu mai zice nimic de atunci încoace, decât două cuvinte. Ceva cu „purpuriu”.
— Valuri purpurii, îl ajută Sandy.
Otis Amber încuviință cu tristețe:
— Da, bietul băiat e la azilul de nebuni. Repetă încontinuu „valuri purpurii, valuri purpurii” și se holbează speriat la propriile mâini. Vedeți voi, când a ieșit din casa Westing, mâinile îi erau năclăite de sânge cald, proaspăt.
Tustrei copiii tremurau acum.
— Bietul băiat, zise ușierul. Toată durerea și suferința asta pentru un rămășag pe un dolar.
— Dacă dați doi pe minut, batem palma! zise Țestoasa.
•
Cineva spiona grupul de pe alee.
La fereastra din față a apartamentului 2D, Chris Theodorakis, un adolescent de cincisprezece ani, îl văzu pe fratele său Theo bătând palma („Au pus pariu!”) cu fetița slăbuță, cu coadă, și intrând apoi în fugă în bloc.
Cafeneaua familiei era deja, cu siguranță, plină de clienți, iar fratele lui trebuia să fie de vreo jumătate de oră în spatele tejghelei. Chris se uită la ceasul de perete. Mai erau două ore până venea Theo cu cina. Atunci o să-i spună și despre șchiop.
În după-amiaza aceea, Chris se tot uitase după o rândunică purpurie (Progne subis) care zburase peste hățișul de rugi de mur, apoi o luase printre stejari și se oprise sus, în arțarul arămiu de pe deal. Pasărea își luase zborul din copac, dar privirea lui Chris se oprise pe altceva. Pe peluza din fața casei Westing, cineva (nu-și putuse da seama dacă era un bărbat sau o femeie) ieșise din umbră, descuiase ușile mari, cu geam de sus până jos, și VP - 10
dispăruse înăuntru. Cineva care șchiopăta. Câteva minute mai târziu, pe coșul casei începuse să iasă fum.
Chris se mai duse o dată la fereastra laterală și cercetă cu atenție casa de pe deal. Ușile erau închise, iar cele șaptesprezece ferestre pe care le numărase de atâtea ori erau în întregime acoperite de perdele grele.
Aici, în Apus de Soare, n-aveau nevoie de perdele la geamurile din sticlă
specială. Puteau vedea afară, dar nimeni nu vedea ce se petrece înăuntru. Și atunci, de ce avea uneori senzația că-l urmărește cineva? Cine să-l urmărească? Dumnezeu? Dacă Dumnezeu se uita la el, atunci de ce era în halul ăsta?
Băiatul scăpă binoclul în poală. Capul i se smuci într-o parte, trupul i se încovoie, zguduit de spasme violente. „Liniștește-te, vine Theo în curând.
Liniștește-te, în curând gâștele vor zbura spre sud, în stol în formă de V.
Gâsca de Canada (Branta canadensis). Liniștește-te. Uite cum vântul încolăcește fumul și-l suflă spre oraș”.
VP - 11
3
Chiriași înăuntru, chiriași pe-afară
Sus, în apartamentul 3D, Angela Wexler stătea pe un taburet, nemișcată și cu privirea în gol, frumoasă ca un manechin într-o vitrină. Ochii ei azurii fixau lacul, fără să clipească.
— Întoarce-te, draga mea, spuse Flora Baumbach.
Croitoreasa locuia într-un apartament mai mic, la etajul doi, unde-și avea și atelierul.
Angela se întoarse pe jumătate:
— Ooo!
Speriindu-se de strigătul fetei, Flora Baumbach scăpă boldul printre degetele durdulii și mai că le înghiți pe celelalte trei, pe care le ținea între buze.
— Doamnă Baumbach! Fii, te rog, atentă, Angela mea are pielea foarte delicată!
