2C – F. Baumbach
2D – Theodorakis
3C – S. Pulaski
3D – Wexler
4C – Hoo
4D – J.J. Ford
5 – Restaurantul Shin Hoo
Cine erau oamenii aceștia, chiriașii aleși pe sprânceană? Erau mame, tați și copii. O croitoreasă, o secretară, un inventator, un doctor, o judecătoare.
A, da, și mai erau un agent de pariuri, un hoț, cineva care punea bombe și un chiriaș ales din greșeală. Barney Northrup închinase unul dintre apartamente cui nu trebuia.
VP - 7
2
Stafii sau mai rău
Pe 1 septembrie, chiriașii special aleși (și cel din greșeală) se mutară în noile lor locuințe. De-a lungul laturii de nord a clădirii fusese ridicat un gard de sârmă ghimpată și o plăcuță avertiza:
ACCESUL INTERZIS – Proprietatea familiei Westing
Aleea nou pavată, care ducea spre bloc, se curba brusc și se întorcea în șosea, de unde venise, neîndrăznind să încalce granița dintre oraș și provincie. Apus de Soare se afla chiar la ieșirea din oraș.
Pe 2 septembrie, restaurantul Shin Hoo, specializat în bucătărie chinezească autentică, avu marea inaugurare. La care, însă, veniră doar trei persoane. Zonă exclusivistă, într-adevăr. Cam prea exclusivistă pentru domnul Hoo. Însă cafeneaua mai puțin pretențioasă, care dădea spre parcare, nu mai prididea cu servitul micului dejun, prânzului și cinei chiriașilor care comandau „pentru acasă” și muncitorilor veniți din Westingtown, orașul apropiat.
Apus de Soare era o clădire liniștită, bine întreținută și (cu excepția morocănosului domn Hoo) locatarii păreau mulțumiți. Vecinii se salutau cu
„Bună dimineața!”, „Bună seara!” sau cu un zâmbet prietenos, apoi își vedeau de micile lor probleme în spatele ușilor închise.
Marile probleme încă nu apăruseră.
Era sfârșitul lunii octombrie. Un vânt rece, mușcător spulbera frunzele moarte, lipindu-le de gleznele celor patru persoane aflate pe aleea blocului.
Dar niciunul dintre ei nu tremura. Nu încă.
Bărbatul masiv, cu umeri lați, îmbrăcat în uniformă de ușier, care stătea cu picioarele ușor depărtate și cu mâinile în șold, era Sandy McSouthers. Doi adolescenți zvelți și dichisiți se uitau în depărtare, cu mâna streașină pe frunte, încercând să-și ferească ochii de frigul înțepător – Theo Theodorakis și Doug Hoo, amândoi la liceu, în clasa a douăsprezecea. Bărbatul scund și subțirel, care le arăta casa de pe deal, era Otis Amber, curierul de șaizeci și doi de ani.
VP - 8
Întorși cu fața spre nord, se holbau cu toții, încremeniți ca niște statui mirate. Pedalând de zor, pe alee năvăli Țestoasa Wexler, cu coada împletită
fluturând în urma ei precum coada unui zmeu.
— Uite, uite! Fum, ați văzut? Iese fum pe hornul casei Westing!
Normal că văzuseră fumul. Oare ea la ce credea că se holbau cu toții?
Țestoasa se aplecă gâfâind pe ghidonul bicicletei. (Blocul Apus de Soare avea, după cum promisese Barney Northrup, școli excelente în apropiere, dar gimnaziul era la șase kilometri depărtare).
— O fi… o fi acolo bătrânul Westing?
— Neaaa, răspunse Otis Amber, curierul. Nu l-a văzut nimeni de ani de zile. Se zvonea că trăiește pe o insulă în sudul Pacificului, da’ lumea zice c-a dat ortul popii, c-a crăpat de mult. Da’ cică ar fi încă acolo cadavrul, în casa aia mare și veche. Putrezește întins pe un covor oriental prețios, carnea se desface de pe oasele bătrânului nemernic, iar prin nări și prin găvanele ochilor colcăie viermi, zise curierul și trase un „he, he, he!” pițigăiat după
înfiorătoarele detalii.
În sfârșit cineva începu să tremure. Țestoasa.
— Așa-i trebuie! zise Sandy.
Un om de altfel vesel, ușierul se plângea adesea cu amărăciune că fusese concediat după douăzeci de ani de muncă la fabrica de hârtie Westing.
— Da’ trebuie că mișună cineva pe acolo. Cineva în viață, vreau să zic, mai adăugă el.
Dându-și pe ceafa chipiul tivit cu auriu, miji ochii spre casa de pe deal, pe după ochelarii cu ramă de oțel, de parcă se aștepta ca fumul, care se ridica încolăcindu-se, să scrie răspunsul în aerul rece al toamnei.
— Or fi tot puștii ăia. Ba nu, n-are cum!
— Care puști? vrură cei trei copii să știe.
— Păi, amărâții aia din Westingtown.
— Care amărâți?
