„O fi ea bizară, da proastă nu-i!” își zise Angela. Întrucât fiecare pereche avea un alt set de indicii, era mai bine să caște ochii la ceilalți și să ciulească
urechile după indicii care să le ajute apoi să le dezlege pe ale lor.
VP - 37
•
— He, he, he, zise curierul, bătând-o prietenește pe spate pe partenera lui.
Ce mai pereche facem, bătrâna mea prietenă: regina Crow și regele Amber!
— Asta ce-i, un sau nu? se întrebă Doug Hoo cu voce tare, întorcând foaia cu indiciul cu susul în jos, apoi cu josul în sus.
Theo îl înghionti cu cotul și se întoarse repede să vadă dacă-l auzise cineva. Angela își coborî privirea la timp.
J. J. Ford mototoli indiciile și se ridică enervată:
— Îmi pare rău, domnule McSouthers. Poziția de pion în acest joc stupid e una, dar să suport și limbaj de varieteu…
— Vă rog, nu mă lăsați singur, doamnă judecătoare! o rugă Sandy. Altfel trebuie să dau înapoi toți banii. Îi frâng inima nevestei… Și bieții mei copii…
Judecătoarea Ford se uită rece la ușierul disperat. Era obișnuită să vadă zi de zi, la tribunal, oameni care o implorau să-i ajute.
— Vă rog, doamnă judecătoare! Mi-am pierdut slujba, pensia. Nu mai am putere să lupt. Nu vă dați bătută din cauza unor cuvinte fără cap și coadă!
„Bețe și pietre oasele-mi zdrobesc, dar cuvintele nu mă lovesc”, obișnuia să cânte în copilărie. Cuvintele puteau fi dureroase, dar nu mai era copil. Și nu era nici genul de judecător care să condamne oamenii la moarte. Și-apoi, poate c-avea șansa să…
— Bine, domnule McSouthers, fie, zise J.J. Ford și se așeză, cu o privire plină de încrâncenare. Vom juca așa cum Sam Westing însuși ar fi jucat.
Mișelește!
Flora Baumbach miji ochii și se încordă până i se strâmbă fața – se concentra…
— Haide odată, nu le-ai memorat?
Țestoasei nu-i plăcea deloc cum Otis Amber își tot întindea gâtul sfrijit spre masa lor. Și Angela la ce se tot zgâia?
— Ba da, cred că da, răspunse croitoreasa. Dar nu pricep nimic.
— Mie mi se pare simplu ca bună ziua, spuse Țestoasa și, îndesându-și în gură bucățile de hârtie, una câte una, le molfăi tacticos și le înghiți.
•
— Păsărească, nu alta! mormăi domnul Hoo.
Grace Windsor era întru totul de acord:
— Mă scuzați, domnule Prune, dar indiciile astea… ce indică? Adică, ce anume trebuie să găsim?
— Valuri purpurii, glumi Sandy, făcându-i cu ochiul Țestoasei.
Doamna Wexler scoase un strigăt de bucurie și schimbă ordinea a doua dintre cuvintele din fața ei.
— Tot a păsărească sună! mârâi domnul Hoo.
VP - 38
Ceilalți jucători începură și ei să-l descoasă pe avocat, sperând să afle mai multe informații. Ed Prune dădu din umeri.
— Măcar copii ale testamentului poți să ne dai?
— O copie va fi disponibilă la dosar… începu judecătoarea Ford.
— Mă tem că nu, onorată instanță, o întrerupse avocatul. Testamentul nu se vaaa… ăăă, adică nu vaaa va va…
Făcu o pauză și încercă din nou:
— Testamentul va fi depus la dosar abia pe 1 ianuarie anul viitor.
Instrucțiunile pe care le-am primit impun ca niciun moștenitor să nu vadă
vreun document până la încheierea jocului.
Cum? Nici măcar o copie? Nu-i cinstit. Stai puțin, aveau o copie! Copia stenografiată!
Sydelle Pulaski avea acum parte de toată atenția pe care și-o putea dori.
Le zâmbi și ea fețelor prietenoase care o priveau din toate colțurile încăperii, arătându-le o ditamai pată de ruj pe dinții din față.
