— Nu mai e, cumva, vreo ultimă propoziție în documentul ăla? îl întrebă
Sandy pe Prune. Adică… are dreptate rezidentul, n-are niciun sens.
UNSPREZECE. Niciun sens, ziceți voi… Moartea nu are niciun sens, cu toate astea, vine după o viață întreagă. Nici viața nu are sens decât dacă știi cine ești, ce vrei și din ce parte bate vântul.
Așadar, să înceapă jocul! Soluția e simplă, dacă știți ce căutați.
Atenție, însă, moștenitori! Fiți cu băgare de seamă!
Unii nu sunt cine pretind că sunt, iar alții nu sunt ceea ce par.
Oricine ați fi, e vremea să mergeți acasă.
Domnul să vă binecuvânteze și nu uitați:
Cumpărați produsele din hârtie marca Westing!
VP - 39
8
Perechile de moștenitori
Peste noapte, „fulguleții de nea”, cum îi alintase Flora Baumbach, se preschimbară în viscol strașnic. Chiriașii din Apus de Soare se treziră din vise bântuite de goana după indicii și bălți de sânge, între cearșafuri răsucite funie de atâta somn zbuciumat și prizonieri în clădirea înzăpezită în troiene înalte de patru metri și jumătate.
Telefoanele – moarte, curent electric – ioc.
Înzăpeziți, cu un criminal printre ei!
Ca într-o solemnă procesiune dintr-un misterios și străvechi ritual, fiecare chiriaș își căută partenerul de echipă, urcând și coborând scările fără
ferestre ale blocului, la lumina unor lumânări strâmbe, cu dungi colorate (opera Țestoasei în tabăra de vară).
— Aceste lumânări confecționate manual sunt, pe cât de practice, pe atât de romantice, turuise Țestoasa la șapte dimineața, lăudându-și marfa din ușă în ușă, în fața chiriașilor înfricoșați („Uf, tu erai Țestoaso…”). Iar dungile colorate arată timpul, un lucru foarte util în situațiile în care ceasul dumneavoastră electronic s-a oprit. Fiecare dungă arde timp de exact o jumătate de oră, mai mult sau mai puțin. Douăsprezece dungi – șase ore.
— Cât ceri pe ele?
— N-aș vrea să profit de această situație de urgență, așa că am redus prețul la cinci dolari bucata.
Strigător la cer! Cu atât mai mult când, la doar două ore după ce Țestoasa vânduse ultima lumânare, se reluă alimentarea cu curent.
— Îmi pare rău, marfa nu-i returnabilă!
În fine, atâta pagubă. Ce însemnau cinci dolari pentru moștenitorii unei averi de două sute de milioane? Indiciile, da, asta era tot ce conta – să
descifreze indiciile. În spatele ușilor închise. În șoaptă, în caz că cineva trăgea cu urechea.
Nu toate perechile de moștenitori își băteau capul cu indiciile sau puneau la cale te miri ce comploturi pentru a dezlega misterul. Jake Wexler se închisese în biroul său, după o lungă și zgomotoasă ceartă cu soția lui.
Bineînțeles că i-ar fi picat bine jumătate din cecul de zece mii de dolari, dar nu voia să recunoască, nu în fața ei. Pe Grace părea că o supără mai mult VP - 40
pierderea banilor decât uciderea unchiului ei – dacă într-adevăr îi era unchi Westing ăsta…
Cinci etaje mai sus, partenera de echipă a lui Jake stătea la fereastra dinspre lac a restaurantului, uitându-se țintă spre apele înspumate și zbuciumate ale lacului. Nimeni nu se sinchisise să-i spună doamnei Hoo despre jocul lui Westing.
Unii jucători rămăseseră înzăpeziți în altă parte: Denton Deere la spital, Sandy acasă. Nimeni nu se gândi unde puteau fi Otis Amber sau Crow.
Dar Sydelle Pulaski era acolo, bocănind în plinte cu cârja ei și șontâcăind la brațul drăgălașei sale partenere, pe holurile acoperite cu covoare ale blocului. Nu unul, ci șapte dintre chiriași o invitaseră la cafeaua de dimineață sau ceaiul de după-masă (criminală au ba, n-aveau încotro, trebuiau să vadă copia testamentului stenografiată de Pulaski).
— Trei cuburi de zahăr, vă rog. Angela o bea fără.
— Și, cu sănătatea cum stați?
— Slavă Domnului, încă mă mai țin picioarele să mă târăsc încolo și-ncoace.
— Și ce slujbă ziceați c-aveți?
— Am fost secretara personală a directorului general al fabricii de cârnați Schultz. Bietul domn Schultz, nu știu cum se va descurca fără mine.
— Și notițele stenografiate unde…
— Mulțumesc pentru tratație. Trebuie să mă-ntorc degrabă acasă, să-mi iau medicamentele. Haide, Angela!
•
Numai unul dintre moștenitori nu le invitase, dar asta n-o oprise pe Sydelle Pulaski să dea buzna în apartamentul 2D.
— Salutare, Chris! Ne-am gândit să trecem pe la tine, să vedem ce mai faci. Nu te speria. Nu sunt eu criminalul, Angela nici atât, și nu credem c-ai fi putea fi tu. Pot să iau loc? întrebă secretara, trântindu-se pe un scaun, înainte ca băiatul s-apuce măcar să deschidă gura. Poftim, am furat o pricomigdală pentru tine. E așa de lipicioasă, c-o să-i simți gustul în gură
