Cârja Sydellei era decorată cu pătrate pictate în alb și negru, asortate cu rochia cadrilată. Purta cercei mari, rotunzi, tot alb cu negru – cel alb la urechea stângă, cel negru la dreapta.
VP - 54
— Într-adevăr, ce idee minunată petrecerea asta! întări Grace cu căldură
spusele posesoarei notițelor stenografiate. Când am văzut invitația în lift, i-am sugerat domnului Hoo s-o sune pe judecătoare și să vadă dacă n-are nevoie de apetitive. Și bine am făcut, a primit comandă pentru șase duzini!
Se întoarse spre Angela:
— Mai bine mergi să te-mbraci, draga mea. S-a făcut târziu. Ce păcat că
doctorul D. nu te poate însoți la petrecere. Dar nu-i nimic, te ducem noi, eu și taică-tu.
— Angela merge cu mine. Știți, suntem partenere…
Sydelle plănuise totul. Aveau să se îmbrace în costume identice. Avea să
fie seara în care vor descoperi dacă vreunul dintre moștenitori avea un geamăn.
— Iar eu merg cu doamna Baumbach, spuse Țestoasa. Invitația era pentru toată lumea.
Grace o ignoră din nou.
— Apropo, domnișoară Pulaski, sper din toată inima că v-ați răzgândit și-mi veți arăta notițele.
Fu rândul secretarei să-și pecetluiască buzele. O vedea în stare pe înfumurata de Grace Windsor Wexler să-i fure caietul unei biete invalide și apoi să mai facă și caz că nu-i dă notițele.
Grace încercă din nou, cu vocea numai lapte și miere:
— Știți prea bine, sper, că dacă moștenesc averea, Angela primește tot.
Țestoasa sări în picioare ca arsă:
— Eu aici nu mai stau! Nu se poate respira în debaraua asta! țipă ea și, lovind patul, scaunul, biroul, făcându-și loc cu coatele pe lângă secretara care o privi dezaprobator, ieși din încăpere.
— Eu nu știu ce-are copila asta! spuse Grace exasperată.
•
Judecătoarea Ford îl instruia pe Theo cum se servește la bar când sună
telefonul. Persoana înzăpezită la redacția ziarului găsise câteva informații în arhiva lor:
— Avem așa: anunțul logodnei Angelei Wexler cu dr. Denton Deere. Pe urmă, câteva articole legate de un proces intentat lui Sam Westing de un inventator pe nume…
— Stați puțin, vă rog! îl întrerupse judecătoarea, căci domnul Hoo tocmai intrase, bălăbănindu-se cu o tavă mare, plină cu apetitive.
Judecătoarea îi făcu semn să pună tava pe masa unde erau aranjate gustările și îi ceru scuze interlocutorului:
— Mă scuzați, puteți repeta numele?
VP - 55
— James Hoo. Susține că Westing i-a furat ideea cu cârpa din hârtie de unică folosință.
— O secundă, vă rog! îl întrerupse judecătoarea și, acoperind receptorul cu mâna, spuse: Domnule Hoo, nu plecați, vă rog! Mi-ar face plăcere să
rămâneți la petrecere. Ca invitat, desigur, împreună cu soția și fiul dumneavoastră.
Hoo mormăi ceva. Ura petrecerile. Era sătul să vadă oameni care beau și se îndopau, maimuțărindu-se ca niște clovni, trăncănind ca niște… Aaa, asta era! Oamenii trăncănesc, mai scapă un indiciu, două…
— Mă-ntorc imediat!
Din receptor răzbătu un oftat plin de nerăbdare, apoi investigatorul continuă:
— Ar mai fi un teanc de articole din rubrica sportivă, despre un alt Hoo, Doug Hoo. Se pare că-i foarte bun în cursa de o mie cinci sute de metri, cu toate că-i doar un puști de liceu. Asta-i tot ce am putut găsi legat de numele pe care mi le-ați dat, dar mai am și un vraf de articole despre Westing de care încă nu m-am atins.
— Mulțumesc mult!
Se auzi soneria.
Începea petrecerea.
VP - 56
10
Petrecerea cea lungă
