— Sper că n-am ajuns prea devreme!
Grace Wexler sosea întotdeauna cu întârziere la petreceri, atât cât permitea codul bunelor maniere, desigur. Dar nu în seara aceea, căci voia să
fie sigură că nu-i scapă nimic, nici măcar un indiciu și, în plus, n-avea niciun chef să mai zăbovească în apartament, când un criminal se plimba nestingherit prin bloc.
— Vi-l prezint pe soțul meu, doctorul Wexler!
— Spuneți-mi Jake, vă rog!
— Îmi pare bine de cunoștință, Jake! spuse judecătoarea.
O strângere fermă de mână, linii fine în jurul ochilor. Cu o nevastă atât de ambițioasă, era bine că omul avea simțul umorului.
— Ce sufragerie plăcută și ce mobilier practic! comentă Grace.
Apartamentele noastre sunt împărțite la fel, dar al meu arată cu totul altfel!
Trebuie să veniți să vedeți cum l-am aranjat. Știți, sunt decoratoare. Trei dormitoare – cam mult pentru o femeie singură…
„Cum adică trei dormitoare?” se gândi judecătoarea. Apartamentul ei avea un singur dormitor.
— Doriți un apetitiv, doamna Wexler? Sunt foarte curioasă să aflu care este relația dumneavoastră de rudenie cu familia Westing.
Judecătoarea sperase s-o ia prin surprindere pe „moștenitoare”, dar Grace începu să tușească, încercând să câștige timp:
— Teribil de picant ghimbirul ăsta – bucătăria Sichuan9, vezi bine! Relația de rudenie? Păi, ia să vedem, unchiul Sam era fratele cel mai mare al tatălui meu. Sau poate… fratele cel mic al bunicului?
— Mă scuzați, trebuie să-i salut pe ceilalți oaspeți! o întrerupse judecătoarea pe pretinsa moștenitoare care ciripea de zor și plecă.
Fratele tatălui sau al bunicului… Dacă relația de rudenie era în partea familiei tatălui, atunci numele de domnișoară al lui Grace ar fi trebuit să fie Westing.
9 Unul dintre cele opt mari stiluri de gătit din bucătăria chinezească, alături de Fujian, Zhejiang, Shandong, Guangdong, Jiangsu, Anhui și Hunan. Mâncarea Sichuan este, în general, iute, picantă, ardeiul iute, ghimbirul, usturoiul și boabele de soia fermentate fiind nelipsite din aproape toate felurile.
VP - 57
Petrecerea părea că nu se mai termină. Nimeni nu îndrăznea să plece primul. (Erau mai în siguranță în grup, mai ales cu o judecătoare printre ei.) Musafirii mâncau, beau și trăncăneau, urmărindu-i pe ceilalți oaspeți cum mănâncă, beau și flecăresc. Nimeni nu râdea.
— Cu crima nu-i de glumit! spuse Jake Wexler.
— Nici cu banii! zise domnul Hoo posac.
Hotărând că soția sa își găsise partenerul de joc perfect, podologul se îndreptă spre cele două femei care stăteau tăcute la fereastra din față.
— Fruntea sus, iubita mea Angie, o să-l vezi în curând pe Denton al tău.
Fata se smulse din îmbrățișare.
— Te simți bine, Angela?
— Da.
Nu se simțea bine deloc. Ce tot o întrebau de Denton, de parcă fără el era un nimeni? Dar nu de asta nu era în apele ei. Și nici pentru că maică-sa o umilise, certând-o (în fața tuturor) pentru costumația de „geamăn” și trimițând-o acasă să-și schimbe hainele. Era mai mult de atât, era… totul.
Jack se apropie de doamna Hoo:
— Salutare, partenere!
— Tata, nu vorbește engleza, spuse Angela pe un ton plictisit.
— Și nici nu va învăța, Angela, dacă nu vorbește nimeni cu dânsa.
— Zăpadă, spuse doamna Hoo.
Jake urmă direcția arătată de degetul ei întins:
— Da, zăpadă. Multă, multă zăpadă. Zăpadă. Copaci. Șosea. Lacul Michigan.
— China, spuse doamna Hoo.
— China? Sigur, cum să nu? încuviință Jake. China.
Angela plecă de lângă perechea care sporovăia vesel. De ce nu putea să
facă și ea un gest prietenos, ceva? Pentru că se temea să nu greșească și s-o supere pe mama. Angela-fiica-cea-ascultătoare făcea doar ce-i spunea mama.
— Bună, Angela! O gustare? Poate te mai înveselești un pic, spuse judecătoarea Ford, oferindu-i tava cu antreuri. Am auzit că te măriți în curând.
— Unii au parte de tot norocul din lume, spuse Sydelle Pulaski, apărând de niciunde și întinzându-se spre tavă să ia o bucățică de carne de porc.
