— Era drăguță fata ta?
— Toate mamele își văd odraslele frumoase. Rosalie era un copil special, așa ziceau ei, dar era cea mai iubitoare persoană din lume.
— Mama nu crede că sunt frumoasă.
— Ba da, cum să nu!
— Zice c-arătam ca o țestoasă când eram bebeluș și scoteam capul de sub pătură. Probabil că și acum tot ca o țestoasă arăt, dar nu-mi pasă. Și unde-i fiica ta?
— S-a dus…
Flora Baumbach înghiți nodul care i se pusese în gât.
— Gata, ar trebui să țină toată ziua împletitura asta. Auzi, nu mi-ai spus niciodată numele tău adevărat.
VP - 62
— Alice, spuse Țestoasa, întorcând capul în fața oglinzii să-și admire coada împletită.
Nici măcar un fir de păr nu scăpase din strânsoare. Doamna Baumbach ar fi o împletitoare bună, dacă n-ar trăncăni întruna despre copilul ei special.
„Rosalie… ce nume stupid”.
— E timpul să te duci la întâlnire. Nu uita – nicio vorbă nimănui, despre nimic! Doar ascultă!
— Bine, Alice. Promit!
•
Theo împinse căruciorul fratelui său în lift și citi mesajul de pe perete: 25 de dolari RECOMPENSĂ pentru găsirea unui ceasornic de buzunar cu inscripția Pentru Ezra Ford, în semn de apreciere pentru treizeci de ani în serviciul Căilor Ferate din Milwaukee.
J. J. Ford, apartamentul 4D
— Ppattu D, Ffod, spuse Chris.
— Da, Chris, judecătoarea Ford. Trebuie să fi fost ceasul tatălui ei. L-o fi pierdut. Nu cred că l-a furat nimeni aseară, la petrecere.
Chris zâmbi. Foarte bine. Fratele lui nu înțelegea, dar el simțea că era posibil ca indiciile să ascundă ceva important legat de judecătoarea Ford și apartamentul 4D.
Theo îi conduse în bucătărie pe chiriașii care se adunaseră și așteptau.
Doamna Theodorakis le oferi ceai și cafea.
— Ne scuzați, frișca pentru cafea și lămâile s-au terminat. Vă rog, serviți-vă, sunt prăjituri de casă.
În cafenea era ca într-o peșteră. Ușa din plăci de sticlă, ce se deschidea cândva spre parcare, era zidită de troiene uriașe de zăpadă.
— Am și eu o mașină, îngropată pe-acolo pe undeva, spuse Grace Wexler, așezându-se la masă, în fața partenerului ei de echipă. Sper s-o găsesc înainte să vină plugurile de deszăpezire.
— Măcar s-ajungă plugurile pân-aici, spuse domnul Hoo. Bine că nu se ține întâlnirea în restaurantul meu. M-aș ruina dând ceai gratis tuturor, dacă
se poate numi ceai chestia asta!
Ridică disprețuitor pliculețul cu ceai din cană, apoi mormăi nemulțumit văzându-și fiul care, îmbrăcat în trening, intră în fugă, cu un croasant în gură
și, sărind ca peste o ștachetă printre mâinile împreunate, ateriză pe un scaun.
— Țestoasa ta unde e?
Grace Wexler se uită în jur:
VP - 63
— Nu știu, cred că-l ajută pe taică-su cu contabilitatea.
— Contabilitaaaate! hohoti domnul Hoo.
Grace n-avea nici cea mai vagă idee ce era atât de amuzant, dar începu și ea să râdă. Nimic nu stârnea invidia altora mai mult decât o glumă la care nu fuseseră făcuți părtași.
Crezând că râdeau de ea, Sydelle Pulaski scăpă cârja pictată cu buline și vărsă cafeaua pe geanta de pânză a Angelei după care se cocoță pe scaunul de bar.
Clinc, clinc. Theo încerca să atragă atenția tuturor, lovind ușor un pahar cu o coadă de lingură:
— Vă mulțumesc că ați venit. După întâlnire, sunteți bine-veniți să
rămâneți pentru un turneu de șah. Dar până atunci, aș dori să vă explic de ce io și partenerul meu… eu și partenerul meu… am convocat această adunare.
Nu știu ce credeți voi despre indiciile voastre, dar ale noastre n-au niciun sens!
