Bine, nu toate femeile aleg căsătoria, nu-i așa, doamnă judecătoare? Unele dintre noi preferă cariera, deși pot să spun că, dacă m-ar cere în căsătorie un tânăr chipeș ca doctorul Denton Deere, mi-e c-aș fi de cu totul altă părere. Ce păcat că n-are un geamăn!
— Mă scuzați, spuse judecătoarea și plecă.
VP - 58
— N-am nicio șansă, Angela! se plânse Sydelle. Dacă nu te obliga maică-ta să te schimbi, sigur îi scăpa cuiva cuvântul „gemeni”. Mi-e mult mai greu să
pricep reacțiile oamenilor când trebuie s-aduc eu însămi vorba. N-ar trebui s-o lași pe maică-ta să-ți spună ce să faci! Ești femeie-n toată firea, mâine, poimâine te măriți.
— Scuză-mă, spuse Angela și plecă și ea.
— Da, mulțumesc, mai vreau unul, zise Sydelle, vorbind singură și șontâcăind spre bar. Ceva fără alcool, ordin de la doctor! Dublu, te rog!
Gemeni!
„Gemeni? Ce tot spune?” se întrebă Theo, holbându-se la costumul alb-negru, cadrilat, al secretarei.
— Două sucuri cu ghimbir la masa de șah, vă servesc imediat! zise el cu voce tare.
•
Ascunsă printre musafiri, judecătoarea îi studie pe cei doi oaspeți retrași într-un colț, singurii chiriași din Apus de Soare care nu erau moștenitorii lui Westing.
George Theodorakis puse o mână pe umărul fiului său invalid. O mână
lată, bronzată, muncită. Ca a lui Theo. Theo semăna bine cu tatăl său: înalt, cu umeri lați, mijloc subțire și păr drept, negru și des. Însă vârsta lăsase urme aspre pe fața tatălui. Privirea lui neliniștită o urmărea pe Angela, aflată
în celălalt colț al încăperii.
Catherine Theodorakis, o femeie fragilă, încovoiată de griji, se uita la fiul ei cel mic, cu ochi obosiți și încercănați.
Așezat în scaunul cu rotile, Chris urmărea picioarele oaspeților. În afară
de doamna caraghioasă, cea cu notițele stenografiate, singurii care șchiopătau erau Theo, fratele lui (îl lovise Țestoasa din nou) și doamna Wexler, care stătea într-un picior și își scărpina gamba cu celălalt. Lângă ea, pe covor, era un pantof cu toc înalt. Judecătoarea Ford nu șchiopăta. Și, oricum, n-avea cum să fie criminalul, în ciuda indiciilor lui. Nimeni dintre cei de față n-arăta ca un criminal, erau oameni drăguți, chiar și chinezul cel gras care boscorodea tot timpul.
George Theodorakis îl întâmpină pe domnul Hoo cu un „Cum merge treaba?”. Hoo, însă, se întoarse pe călcâie și, nervos, se îndepărtă de colegul de breaslă cu pași apăsați.
James Hoo, inventatorul, cu el voia să vorbească judecătoarea. Dar se întâmplase ceva la bar – se făcuse o coadă lungă care nu părea să se miște deloc.
— Jocul de șah are șaisprezece piese albe și șaisprezece negre, îi explică
Theo lui Sydelle Pulaski. Știți să jucați, doamnă judecătoare?
VP - 59
— Puțin, dar n-am mai jucat de ani de zile, răspunse judecătoarea și o luă
pe secretară de lângă barul aglomerat.
„Theo pare convins că jocul lui Westing are ceva de-a face cu șahul. Mai știi, poate chiar are dreptate, e cel puțin la fel de complicat ca un joc de șah”, își zise ea.
— Ba le-am făcut! protestă Doug.
Judecătoarea îi întrerupse:
— N-am apucat să vă mulțumesc pentru mâncarea delicioasă, domnule Hoo. De când lucrați în domeniul restaurantelor?
— Alergatul în sus și-n jos pe scări nu-nseamnă lecții făcute! spuse Hoo.
Sydelle Pulaski se băgă și ea:
— Tată și fiu? Arătați mai degrabă a gemeni.
— Odrasla lui Theodorakis ți-e partener. De ce n-ai zis și tu să se țină
întâlnirea în restaurantul nostru, și nu în cafeneaua aia slinoasă?
— Pentru că unora nu le pică bine chow mein10 la micul dejun! răspunse Sydelle Pulaski.
— Aici erai, draga mea! zise Grace și aranjă o șuviță rebelă în părul Angelei. Trebuie să facem ceva cu coafura asta. O să-ți fac o programare la stilistul meu de îndată ce scăpăm de nămeți. Părul lung e prea tineresc pentru o femeie în pragul măritișului. Nu pot să-nțeleg ce te-a apucat, Angela! Să apari la petrecere în rochia aia veche, cadrilată, cu accesoriile alea oribile! Doar pentru că partenera ta a decis să se-mbrace ca un monstru…
— Nu-i un monstru, mamă!
— Tocmai aranjam cu domnul Hoo pentru sâmbătă, să livreze mâncarea pentru petrecerea burlăcițelor. Micuța doamnă Hoo va servi gustările îmbrăcată într-o rochie chinezească, din aceea strânsă pe corp. Unde pleci?
Angela!
Angela se refugie în bucătăria judecătoarei Ford. Trebuia să scape, să fie singură, altfel avea să izbucnească în plâns.
