lumea este invitată. Vă rog, veniți!
J. J. Ford, apartamentul 4D.
Țestoaso, oriunde ai fi,
te rog să te-ntorci acasă la șapte jumătate FIX!
Mama ta iubitoare
— Mamaaa, am venit!
Nu era nimeni acasă. După ce citise biletul lipit de doamna Wexler în lift, Flora Baumbach îi spusese:
— Trebuie s-o asculți pe maică-ta!
— Adică să-i arăt indiciile? întrebă Țestoasa nedumerită.
— Poate că da. La urma urmelor, e mama ta, îi răspunsese croitoreasa.
Țestoasa își zise că Flora Baumbach era cam bleagă. Mereu cu zâmbetul ăla nătâng pe buze, mereu politicoasă cu toată lumea. Și atât de timidă. Când reușiseră, în sfârșit, să găsească un broker înzăpezit, Flora Baumbach se emoționase atât de tare, încât scăpase receptorul. Țestoasa fu nevoită să
recunoască – ceva emoții avusese și ea. De, era prima ei tranzacție. Preț de-o clipă, două, crezuse că o să se înece cu nodul care i se pusese în gât, dar reuși să încheie afacerea ca o adevărată profesionistă. Stai numai să crească prețul acțiunilor și-i arată ea domnului Westing cum stă treaba cu aurul care se înmulțește! Țestoasa era sigură că următorul paragraf din testament avea să
sune cam așa: „Perechea care face cei mai mulți bani cu cei zece mii de dolari primește întreaga moștenire”. Putea băga mâna în foc!
— A, aici erai! spuse Grace Wexler, de parcă Țestoasa era cea care întârziase, dar își îndulci repede tonul: Haide, draga mea, să mergem în camera ta să-ți aranjez părul.
Mama se așeză în spatele ei, pe marginea patului îngust, îi desfăcu părul de un castaniu închis și i-l perie până începu să lucească. Nu mai făcuse asta, cu atâta grijă, de multă, foarte multă vreme.
VP - 53
— Ai mâncat?
— Doamna Baumbach mi-a făcut de mâncare.
Țestoasa simți degetele mamei care împărțeau părul în șuvițe. Erau atât de calde, atât de aproape.
— Bietul taică-tu, probabil moare de foame – tot ocupat să dea telefoane, să schimbe ore de consultații și alte treburi din astea…
— Tata e la cafenea, mănâncă, l-am văzut adineaori.
Țestoasa intrase ca o vijelie în cafenea, strigând „Țestoasa moțată lovește din nou!” și îi trăsese una drept în fluierul piciorului lui Theo, complet luat prin surprindere. (Nu Theo pusese biletul în lift, ci Doug Hoo.) Mama împleti cele trei șuvițe într-o coadă.
— Ar trebui să-ți pui rochița elegantă la petrecere. Ești așa drăgălașă în roz.
„Drăgălașă”? Maică-sa nu folosea niciodată cuvântul ăsta… nu când vorbea despre ea, în orice caz. Care-i treaba?
— Iubita mea, știi, mă-ntristează faptul că nu vrei să-i spui propriei tale mame indiciile voastre.
„Aha, asta era!” Ar fi trebuit să-și dea seama.
— Buzele-mi sunt pecetluite! spuse Țestoasa sfidătoare.
— Nici măcar un indiciu mic, mititel? o rugă Grace mieroasă, legând cu un elastic capătul codiței împletite.
— Nnn! mormăi Țestoasa printre buzele strânse.
Angela intră în cameră și o trase pe Țestoasa de coadă (era singura care putea face asta fără să încaseze una de la soră-sa).
Luminându-se la vederea fiicei favorite, Grace o luă de mână și scăpă un strigăt:
— Angela, unde ți-e inelul de logodnă?
— Am urticarie la deget.
Buf, buf! Sydelle Pulaski apăru în pragul ușii:
— Bună seara, ce faceți cu toatele în debara?
— Ți-am zis eu că-i debara! zise Țestoasa.
Grace o ignoră. Nu-i folosea la nimic să fie drăguță cu fetița nerecunoscătoare, niciodată mulțumită, care se plângea mereu, ba de una, ba de alta.
— Bună seara, ce mai faceți, domnișoară Pulaski?
— M-am simțit cam slăbită în ultimul timp, mulțumesc, dar nimic nu mă
poate opri când e vorba de-o petrecere!
