— Una dintre persoanele ale căror nume mi le-ați dat apare drept escorta Violetei Westing – George Theodorakis.
— Continuă, spuse judecătoarea.
— Asta-i tot.
Omul promise să-i trimită articolele de ziar din dosarul Westing de îndată
ce reușea să se deszăpezească.
Judecătoarea avea acum informații despre patru dintre moștenitori și despre legătura lor cu Westing: James Hoo, inventatorul; tatăl lui Theo; VP - 69
partenerul ei de echipă, Sandy McSouthers, concediat de la fabrica de hârtie Westing, și ea însăși. Dar trebuia să afle mai mult, mult mai mult, despre fiecare dintre moștenitori, ca să o poată proteja pe victima răzbunării lui Sam Westing.
Trebuia să angajeze un detectiv particular. Da, unul foarte… particular, care n-avusese nicio legătură cu meseria ei și nu fusese adus la tribunal în fața niciunei instanțe conduse de ea. J.J. Ford deschise catalogul Pagini aurii la pagina cu Detectivi particulari.
— Sfinte Sisoe! exclamă ea când degetul i se opri pe un nume aflat chiar în fruntea listei.
Coincidență sau noroc cu carul? Sau îi făcea jocul lui Sam Westing fără să
vrea? Singura soluție era să riște. Judecătoarea formă numărul și așteptă să
răspundă cineva, bătând nerăbdătoare cu piciorul în podea.
— Bună ziua! Dacă doriți să contactați un detectiv particular înzăpezit, ați format numărul corect!
Da, numărul era corect. Poate că era vreun șiretlic la mijloc, dar nu era nicio coincidență. Vocea era una și aceeași.
VP - 70
13
A doua bombă
Bucătăria restaurantului Shin Hoo era goală. Se strecură înăuntru și puse pe raft o cutie înaltă pe care scria „glutamat monosodic”, în spatele unor cutii asemănătoare. Lumânarea cu dungi colorate avea să ardă până la fitil la 6:30. La ora aceea, oricine ar fi lucrat la bucătărie se afla în celălalt capăt al încăperii. Nimeni n-avea să fie rănit.
Dat fiind nefericitul incident din cafenea,
RESTAURANTUL SHIN HOO
este pregătit să onoreze orice comandă pentru cină.
Comandați pentru acasă sau luați liftul până la etajul cinci.
Răsfățați-vă simțurile cu o masă excelentă, admirând priveliștea remarcabilă oferită de întinderile de zăpadă înainte să
se topească. Prețuri rezonabilei!
Grace Wexler lipi anunțul în lift, în timp ce urca să-și ia în primire noua slujbă – avea să fie gazda restaurantului, gata să-i întâmpine și să-i conducă
pe oaspeți la mese.
— Unde-i bucătarul? strigă domnul Hoo (se referea la soția sa).
O găsi pe doamna Hoo în fundul apartamentului de la etajul patru, îngenuncheată în fața cufărului ei de bambus, mângâind niște obiecte care-i aminteau de copilăria ei în China. O zori de îndată spre bucătărie. Era prea grăbit ca să stea să-i explice ce se întâmpla. Și unde era leneșul ăla de fiu-său?
Doug intră alergând, obosit după antrenamentul pe scări. De unde să știe că deschideau restaurantul devreme? Nu se sinchisise nimeni să-i spună.
— Și mai zici că ești elev la liceu… E la mintea cocoșului: oamenii nu mai au provizii, cafeneaua e închisă pentru reparații. Gata cu vorbăria, fă un duș
și pune-ți uniforma de picolo. Valea!
— Nu crezi că ești cam aspru cu băiatul? comentă Grace.
— Trebuie împins mereu de la spate. Dac-ar fi după el, tot ce-ar face ar fi s-alerge, îi răspunse Hoo, între două îmbucături de ciocolată. Și nici tu nu ești tocmai îngăduitoare cu Angela.
VP - 71
— Angela? Angela s-a născut cuminte, e copilul perfect. Cât despre cealaltă, în fine…
— Grea meseria de părinte… spuse Hoo posomorât.
— Nici că puteai să zici mai bine, întări Grace și își ținu răsuflarea, așteptând.
Soțul ei exact asta ar fi făcut – ar fi încercat „să zică mai bine”, dar domnul Hoo doar dădu din cap înțelegător. „Ce bărbat gentil!”
Doar domnul și doamna Theodorakis comandară pentru acasă. Ceilalți chiriași făcură coadă la intrarea în restaurant, așteptând cuminți ca Grace Wexler să-i conducă la mese. Cu brațele încărcate cu uriașele liste cu meniul, Grace simți primii fiori ai puterii de decizie, din vârful unghiilor frumos lăcuite și până la ultimul cârlionț de păr. Dacă unchiul Sam putuse să
împartă oamenii în perechi, putea și ea să-i organizeze la fel de bine.
