— Pe fratele tău îl vezi în fiecare zi, Chris, ce-ar fi să iei cina cu altcineva în seara asta?
Grace împinse scaunul cu rotile spre o masă de lângă fereastră, fără să
aștepte răspuns. Răspunsul nu putea fi decât „Da”.
„Cei doi ologi la aceeași masă”, își zise Sydelle Pulaski. Lasă că-i arată ea înfumuratei care-și dădea atâta importanță. Le-arată ea tuturor! Putea și ea să râdă cu Chris la glume numai de ei înțelese, să-i facă să le pară rău că nu stau cu ei la masă.
— Ce moo gooo ggpin? întrebă Chris, mirându-se de cuvintele ciudate de pe meniu.
— Cred că înseamnă lăcustă fiartă, se strâmbă Sydelle și Chris izbucni în râs. Sau elan glazurat cu ciocolată.
— Spppumă cattofi pai, își dădu și Chris cu părerea.
Fu rândul Sydellei să izbucnească în râs. Râseră amândoi pe săturate, dar nimeni nu-i invidia.
•
— Fratele tău pare să se simtă bine în compania doamnei Pulaski.
Theo încuviință tăcut, amuțit de frumusețea Angelei, mai mare decât el cu trei ani. Cu pielea ca de alabastru și părul ei bălai, fata îi păruse mereu de neatins. Și uite că se trezise la aceeași masă cu ea, doar ei doi, iar lui nu-i dădea prin cap nimic care să nu sune stupid sau copilăresc sau… stupid de copilăresc.
Deși de obicei ea era cea tăcută, Angela încercă din nou:
— Mergi la facultate la anul?
Theo dădu din cap că da, apoi că nu. „Spune ceva, idiotule!” își zise exasperat.
VP - 72
— Am primit o bursă pentru universitate la Madison, dar nu mă duc. O să-ncep să lucrez.
„Ce ochi mari, azurii ca seninul cerului și atât de îngrijorați…”
— Operația pentru Chris va fi foarte scumpă.
„Bravo, altceva nu puteai să scoți pe gură!” Bine c-o făcuse să-i fie și milă
de el.
— Dacă Chris s-ar fi născut așa, poate că situația era alta acum, dar a fost un copil perfect normal, un copil nemaipomenit. Și e deștept, să știi.
Problemele lui au început acum vreo patru ani. Mai întâi chestii mici, apoi…
— Poate v-ajută logodnicul meu.
Angela își mușcă buza. Theo n-avea nevoie de mila ei. „Logodnic… ce cuvânt demodat și tâmpit!”
— Am fost și eu la facultate un an. Voiam să mă fac medic, dar… în fine, noi n-avem așa de mulți bani cum pretinde mama. Tata a zis că se descurcă, dacă asta vreau cu adevărat, dar mama a zis că medicina e prea dificilă
pentru o femeie.
Angela se întrebă ce-o apucase de vorbea ca o moară stricată.
— Eu vreau să fiu scriitor, spuse Theo.
„Asta chiar a sunat copilărește!”
— Dac-ai câștiga moștenirea, te-ai întoarce la facultate?
Fata se uită în pământ. Era o întrebare la care nu voia să răspundă. Sau nu putea să răspundă.
•
Cu mult timp înainte să devină judecătoare, Josie-Jo Ford se hotărâse să
nu mai zâmbească. Să zâmbești fără un motiv serios este înjositor. O față
gravă îl descurajează pe zâmbăreț, un surâs îl ajută pe martorul crispat.
Acum, însă, îi oferi croitoresei unul dintre rarele ei zâmbete:
— Mă bucur c-avem prilejul să ne cunoaștem mai bine, doamnă
Baumbach. N-am prea avut timp aseară să discut cu toți oaspeții mei.
— A fost o petrecere minunată!
Cum stătea așa, frământând șervetul cu degete neastâmpărate, obișnuite să facă mereu câte ceva, Flora Baumbach părea și mai scundă și mai rotunjoară decât era. Judecătoarea se întrebă ce era cu nelipsitul ei zâmbet strâmb, împietrit pe buze – ani de atenție în a-și mulțumi clienții sau se ascundea vreo tragedie în spatele rânjetului nefiresc?
