— V-ați specializat de mult în rochii de mireasă?
— Eu și domnul Baumbach am avut un atelier ani de zile. Atelierul Baumbach pentru mire și mireasă. Poate c-ați auzit de el.
— Mă tem că nu.
VP - 73
Judecătoarea ar fi răspuns „nu” și dacă știa despre ce era vorba, doar ca s-o facă pe martoră să vorbească.
— Atunci poate ați auzit de Atelierul Flora pentru rochii de mireasă? Așa i-am zis magazinului după ce a plecat soțul meu. Nu mă pricep la costume de mire și, oricum, majoritatea preferă să le închirieze.
Flora Baumbach vorbea acum fără urmă de timiditate. Judecătoarea o lăsă să sporovăiască mai departe.
— O s-aplic pe corsajul rochiei Angelei dantelă veche, lucrată de mână. E
de trei generații în familia mea. Am purtat-o și eu la nunta mea și am visat că, într-o bună zi, o să am o fată care o va purta, la rândul ei. Dar pe Rosalie am făcut-o după patruzeci de ani și…
Croitoreasa se opri. Buzele i se strânseră într-un zâmbet și mai larg:
— Angela va fi o mireasă foarte frumoasă. Ciudat cât de mult îmi amintește de ea…
— De fiica dumneavoastră? întrebă judecătoarea.
— A, nu. Angela îmi amintește de o altă fată căreia i-am făcut rochia de mireasă: Violet Westing.
Zorzoanele grele de pe brățara lui Sydelle Pulaski clincăniră și zornăiră
când ridică furculița plină și o duse tremurătoare la gură, cu un gest bine exersat. Mișcările lui Chris erau și mai smucite. „E o doamnă cumsecade, se gândi el, dar se gândește numai la ea însăși. Poate că n-a iubit pe nimeni niciodată”.
— Hai să-ți pun puțin din tocana asta de struț, cu sos dulce-acrișor.
Delicioasă!
Râsul celor doi acoperi mormăiturile zgomotoase de la o altă masă, unde Țestoasa stătea singură, cu casca radioului cu tranzistori la ureche. Acțiunile scăzuseră încă douăsprezece puncte.
— Mor de foame, hai să mâncăm!
Cu capul ridicat semeț, Grace Wexler își conduse soțul printre mese, spre capătul celălalt al restaurantului.
— Nu-mi trebuie decât un sandviș cu șuncă, nu un tur cu ghid prin restaurant.
— Preferați să mâncați singur sau cu domnișoara de la masa aceea?
— Credeam c-o să stau cu tine la masă.
— Luați loc, vă rog. Jimmy… adică, domnul Hoo, vreau să zic, va sosi de îndată să vă ia comanda.
Jake îi smulse soției sale meniul din mâini și se uită lung cum se îndreaptă
(grațios, ce-i drept) spre pupitrul pentru rezervări și îi șoptește ceva lui Hoo la ureche („Jimmy, cum îi zice ea”).
VP - 74
— Mda, asta-i altă mâncare de pește, zise el și se întoarse spre companioana sa de la masă. Mâncare de pește… la foamea mea de lup până
și asta sună bine! Și, dacă mă uit bine pe meniu, cred că asta o să și primesc!
— Bine fac, mersi, spuse Țestoasa, cu „prețurile finale ale acțiunilor activ tranzacționate” bâzâindu-i în urechi.
Bălăbănindu-se, domnul Hoo se apropie de masa lor:
— Vă recomand lupul-de-mare vărgat.
— Ce ziceam, mâncare de pește la foame de lup!
Țestoasa închise radioul. Auzise destule vești proaste pentru o singură zi.
— Sau ce-ați zice de niște costițe de porc crocante? îi îmbie Hoo.
Coborându-și apoi vocea, îl întrebă pe domnul Wexler:
— Care-i cota pentru meciul lui Packers?
— Caută-mă mai târziu, șopti Jake.
— Poți să-i spui acum, tati, spuse Țestoasa. Știu că ești agent de pariuri.
•
