era stupida aia de bursă de acțiuni care nu prea părea să vrea s-o lase să
joace.
— Sandy, mai spune-mi o poveste!
— Bine, ia să vedem. Odată, demult, în vremuri străvechi, trăia un ghicitor care-și prezisese ziua propriei morți. Și, când ziua cu pricina sosi, ghicitorul așteptă să moară. Așteptă și tot așteptă, dar nu se-ntâmplă nimic. Mirat și foarte fericit că încă era în viață, a început să râdă. A râs și a tot râs până
când, la douășpe fără un minut, a căzut mort. A murit de râs.
— A murit de râs… repetă Țestoasa gânditoare. Profund, Sandy. Foarte profund!
•
— Alo, e cineva acasă?
Apartamentul era gol, ca de obicei. Jake Wexler decise că, în seara aceea, restaurantul Shin Hoo va avea un client.
— Aș dori o masă, vă rog, dacă nu-i prea aglomerat.
— Să vedem, cred c-ar mai fi o masă liberă, spuse Hoo, conducându-l pe podolog prin restaurantul complet gol. Să-nțeleg că ți-au plăcut costițele de porc.
— Da, cum să nu?
Jake se uita la soția sa, care își aranja tacticos hârtiile pe pupitrul pentru rezervări. Într-un târziu, dădu semne că-l recunoaște și veni spre el. Jake puse trabucul la loc, în buzunar (Grace ura mirosul).
— Am mâncat deja, spuse Grace, așezându-se la masă.
— Bună să-ți fie seara și ție! zise Jake.
VP - 88
„Pesemne i se pare amuzant”, se enervă Grace. Era vreo regulă nouă să-ți saluți soțul și ea nu știa?
— Ce mai faci, Grace? Unde sunt copiii? Și ce-i cu cadourile de pe măsuță?
Nu-i nici ziua ta, nici aniversarea căsătoriei noastre, întrebă Jake, dar văzând-o atât de ursuză, se îngrijoră: Sau e azi?
— Nu, nu e! Sunt cadourile pentru Angela, petrecerea burlăcițelor e mâine. Fii pe pace, nu trebuie să vii, e doar pentru fete. Toată dimineața a sunat la ușă, n-am putut să plec din casă nici măcar o clipă. Le-a adus pe rând, tâmpitul, și de fiecare dată a strigat „Bum!”
Jake își zise că soția lui arăta foarte bine astăzi. Uite că, între răspuns la ușă și „bum!”-uri, găsise timp pentru coafor și solar.
Domnul Hoo puse farfuria cu costițe pe masă și se așeză și el.
Grace își descreți fruntea:
— Dacă tot ești aici, Jake, vreau să-ți cer părerea în legătură cu campania publicitară pe care o organizez. Eu și Jimmy nu suntem chiar întru totul de acord. Eu zic că Shin Hoo sună ca orice alt nume de restaurant chinezesc pentru urechile vorbitoare de engleză.
„Urechi vorbitoare de engleză”? Jake își mușcă buzele, abținându-se din răsputeri.
— Eu zic că restaurantul are nevoie de un nume pe care oamenii să nu-l uite, zise Grace. Ceva de genul… Unu e Hoo.
Jake nu se mai putu abține. Încercă să-și ascundă hohotele de râs după o tuse și mai zgomotoasă. Hoo începu să-l bată viguros pe spate și își ceru scuze dacă pusese prea mult ghimbir.
— Mai știi scheciul ăla cu jucători de baseball? continuă Grace.
Da, și-l amintea. „Unu stă la apărare, Doi e pus la-naintare…”15
— E un nume idiot, se împotrivi Hoo. Unu e Hoo sună de parcă
restaurantul meu ar fi pe strada Unu sau mai rău, la etajul unu. În loc s-ajungă la restaurant, clienții vor nimeri la cafenea și acolo vor înțepeni, bând zeama aia pe care ei o vând drept ceai!
— Nu și dacă-i fac eu reclamă! insistă Grace. Ei, ce zici, Jake?
Podologul puse înapoi în farfurie costița din care se pregătea să muște:
— Unu e Hoo e un nume excelent!
Înainte s-apuce să ia din nou costița, Hoo îi trase farfuria din față:
— De parcă tu decizi!
•
15 Scenetă faimoasă a comicilor americani Abbott și Costello, bazată pe un joc de cuvinte, în care Unu, Doi ș.a.m.d. sunt numele unor jucători de baseball.
VP - 89
Judecătoarea se întoarse acasă cu teancul de articole din arhiva ziarului.
