Angela făcu întocmai cum îi spusese mama. Se așeză pe podea, pe o pernă, înconjurată de cutiile cu cadouri și de fețe vag cunoscute. Nu-și invitase puținele prietene pe care și le făcuse când mergea la facultate – erau ocupate cu cariera, nu le interesau astfel de petreceri. Invitatele erau prietenele mamei ei și fiicele proaspăt măritate ale acestora. Și Țestoasa care, sprijinită
de un perete, cu brațele încrucișate, mustăcea atotștiutoare. „Norocoasa de ea, copil neglijat…”
— Citește cu voce tare, draga mea! îi ordonă Grace.
Angela deschise felicitarea lipită de cutia cu fundă galbenă: Viitoarei mirese, pentru bucătărie îi e darul.
O oală de fiert sparanghel și noroc cu carul.
De la Cookie Barfspringer
— Mulțumesc, spuse Angela, întrebându-se care dintre ele era Barfspringer.
16 Practică deosebit de crudă, apărută în China și abandonată în jur de 1930, care presupunea bandajarea foarte strânsă a labelor picioarelor fetelor, cu degetele îndoite spre talpă, pentru a le împiedica să crească, întrucât picioarele foarte mici erau considerate idealul de frumusețe până la vremea aceea.
VP - 92
Următorul cadou era o tigaie specială pentru ouă ochiuri.
Cutia cu fundă roz conținea o altă oală pentru fiert sparanghel.
— Sper că doctorului Deere îi place sparanghelul, comentă cineva.
Persoana care făcuse cadoul spuse că-l poate schimba pe altceva, deși două oale pentru sparanghel nu strică la casa omului.
— O soție de medic are atâtea recepții de organizat.
Angela se uită la ceas și luă cutia de carton înaltă și îngustă, învelită în folie aurie.
Ia uitați-vă la Angela, ce-i mai tremură mâinile. Emoționată ca un mire!
Chicoteli.
— Tremurici de mireasă!
Alte chicoteli.
Angela deznodă încet panglica aurie. Desfăcu apoi, cu grijă, folia aurie. Ce frumos făcea ea totul, Angela, copilul perfect! Nu ca Țestoasa, care sfâșia întotdeauna ambalajele, nerăbdătoare să vadă ce era în pachete.
— Haide odată, Angela, mocăită mai ești! o zori Țestoasa.
Și, fără să mai stea pe gânduri, îngenunche lângă sora ei, gata să ridice capacul să vadă ce era în cutie.
— La o parte! strigă Angela și-i smulse Țestoasei cutia din mâini.
Capacul cutiei zbură și un „bang” asurzitor zgudui încăperea. Bang! Bang!
apoi un răpăit iute – rat-a-tat-tat. Rachete țâșniră spre tavan, mingi de foc explodară, comete șuierară prin aer, scântei sfârâiră. Zeci de imagini cu flori, înrămate, căzură la pământ.
Se terminase. Țipetele se transformară în gemete înăbușite. De sub mese și de prin dulapuri începură să iasă musafirele, tremurând ca varga.
— E cineva rănit? întrebă Grace Wexler înfrigurată.
Nu, mersi, erau bine, dacă nu puneau la socoteală faptul că, de spaimă, îmbătrâniseră zece ani.
— Unde-i Angela?
Angela rămăsese așezată pe pernă, în mijlocul camerei. În mâinile pline de arsuri încă ținea bucăți din cutia carbonizată. Dintr-o rană adâncă, pe chipul ei frumos se prelingea încet sânge proaspăt.
•
Fiți cu băgare de seamă! îi prevenise Sam Westing. Ar fi trebuit să-l asculte. Acum era prea târziu.
Suspicioși, moștenitorii se adunară în holul blocului, în jurul căpitanului de poliție chemat de judecătoarea Ford. Se gândeau că unul dintre ei era criminal, un altul hoț și un al treilea punea bombe. Dar cine ce era și cine era cine? Sau erau una și aceeași persoană?
— Ce mai joc! bombăni domnul Hoo, desfăcând un baton de ciocolată.
VP - 93
Parcă nu-i era de ajuns un ulcer. O să mai capete vreo trei de la Sam Westing.
— Halal joc! Ultimul rămas în viață câștigă, bombăni el.
(„Hm, iată un foarte posibil suspect, își zise Otis Amber. Hoo, inventatorul, Hoo cel furios, nebunul de Hoo!”)
— Ultimul rămas în viață câștigă… repetă Flora Baumbach. Vai de mine, cum să spuneți asemenea lucruri îngrozitoare?
(„Croitoreasa asta nu-mi inspiră deloc încredere, își spuse domnul Hoo.
