Denton Deere se așeză lângă scaunul cu rotile:
— Ușurel, băiete! Liniștește-te, doar nu sunt monstrul din laguna neagră, nu?
Partenerul lui, doctorul, se uita și el la filme de groază la televizor! Încet, încet, brațele i se despletiră, picioarele i se descolăciră. Încet, încet, Chris îi bâigui veștile: Flora Baumbach se simțise atât de vinovată că văzuse indiciul scăpat pe podea de Chris, încât îi destăinuise unul dintre indiciile ei: munți.
— Doar ssă nu a afle Țțestoasa!
— Nicio grijă, spuse rezidentul, arătându-i vânătaia de pe fluierul piciorului.
Chris izbucni în râs, dar se opri brusc:
— Ppare rrău!
— Munți, hm.
Denton Deere se gândi la noul indiciu:
VP - 107
— Dacă-i vorba de vreo comoară ascunsă de patru oști pe munți sau prin holde, eu unul n-am vreme s-o caut. Tu?
— Nnu.
— Hai să lăsăm indiciile, am ceva mai important să-ți spun. Să stai liniștit, da?
Chris dădu din cap. Partenerul său voia să-i ceară iar banii, cu siguranță.
Denton Deere se ridică:
— Mă duc să-ți aduc pijamaua și periuța de dinți și mergem la spital. Fii cuminte, nu te agita!
Chris începu să se zbată. Cum să-i explice că tot ce voia era compania lui, nu alți și alți doctori, cu analizele și acele lor, cu veștile lor proaste, care o făceau pe maică-sa să plângă?
— Chris, ascultă-mă! Doar pentru o noapte. Am găsit un neurolog, un doctor de nervi, care se pricepe la probleme ca ale tale.
— Oopperație?
— Nu, fără operație. M-asculți, Chris? Fără operație. Medicul crede că
există un medicament nou care te poate vindeca, dar trebuie să te consulte, să-ți facă niște analize. Am acordul părinților tăi, dar nimeni nu se va atinge de tine înainte ca noi doi să discutăm despre tot ce urmează să se întâmple.
Noi doi, împreună. Îți promit!
Chris se strâmbă, încercând să schițeze un zâmbet. Denton a zis „să
discutăm”, ei doi, împreună. Acum erau cu adevărat parteneri…
— Ppoți iiei bbanii.
— Poftim? A, banii. Nu acum. Haide, ăsta-l lăsăm aici, nu-ți trebuie la spital.
Chris își încleștă degetele pe binoclu.
— Bine, se pare că, totuși, îți trebuie. Ești gata? Să mergem!
Și, uite așa, pe neașteptate, ieșea din clădire în scaunul cu rotile, împins de partenerul lui care șchiopăta. Poate că doctorul Deere nu era cine pretindea că este. Poate că-l răpea ca să ceară răscumpărare! Sau îl lua ostatic! Ooo, nu se mai distrase atât de tare de ani de zile!
VP - 108
19
Rubedenii ciudate
Ziua de joi fu una însorită, o zi minunată, cu văzduh limpede și proaspăt, dar niciunul dintre moștenitori nu băgă de seamă.
Acțiunile WPP apărură pe ecran. 44$… 44½$… 46$. „Patruzeci și șase de dolari pe acțiune. Vai de mine!” („Baba, să nu vinzi până nu-ți zic eu!”) Baba… Croitoreasa zâmbi la gândul noului său nume și se însenină. Dar nu dură mult. WPP 48¼$. „Vai de mine! Vai de mine!” Flora Baumbach își roase unghia degetului mare până la carne. „Nu mai vine odată copila!”
Copila era examinată de asistenta medicală a școlii. Fusese prinsă, din nou, cu casca radioului în ureche și dăduse vina pe durerea de măsea:
— Singurul lucru care-mi alină durerea îngrozitoare e muzica.
— Ar trebui să mergi la dentist, spuse asistenta.
— Am programare săptămâna viitoare, minți Țestoasa. Pot să plec acasă?
Mă doare rău, de-a dreptul insuportabil.
— Nu!
