Otis Amber își parcă bicicleta cu ataș în fața unei pensiuni și intră. Doug așteptă, ascuns în pragul unei case de peste drum. Și așteptă… Pe ușa pensiunii intrau și ieșeau oameni tot timpul, dar nici urmă de Otis Amber.
I se făcuse frig și foame, dar măcar nu-l mai dureau picioarele. Cu o seară
înainte, îl întrebase pe doctorul Wexler cum să scape de bășici, iar podologul îi spusese să meargă să-l întrebe pe taică-su – tocmai pe taică-su, dintre atâtea posibilități! Dar branțurile din hârtie erau chiar bune.
La ora cinci, Otis Amber ieși cu pas vioi din pensiune, încălecă pe bicicletă
și se întoarse la Apus de Soare cu atașul gol. Misiunea lui Doug se încheiase –
mă rog, aproape se încheiase. „Unde-i Theo?”
•
Theo tocmai era pansat în camera de gardă a spitalului după o mică…
eroare de calcul – experimentase „soluția”. Din fericire, nu mai era nimeni prin preajmă când explodase laboratorul.
VP - 115
— Ia zi, băiete, îți place să te joci cu explozibile? îl întrebaseră cei de la echipa pirotehnică.
Accidentele în timpul orelor de chimie nu erau neobișnuite, dar aici aveau de-a face cu un elev care locuia în blocul Apus de Soare.
— Făceam un experiment cu fertilizatori chimici, răspunse Theo, încordându-se de durere când medicul îi pipăi ciobul de sticlă înfipt în umăr.
— Prima bombă a explodat în cafeneaua părinților tăi, corect? Te pun la muncă, nu glumă, mama și tata, nu?
— Ei muncesc și mai din greu. Ce-mi puneți atâtea întrebări? Căpitanul vostru a spus că exploziile din bloc n-au fost decât focuri de artificii.
— Bineînțeles. Dar, vezi tu, ăștia care pun bombe au un obicei prost să
vrea bubuituri din ce în ce mai mari. Până-i prindem.
Theo avea alibi. Nu se afla în apropierea apartamentului familiei Wexler în ziua celei de-a treia bombe. Detectivul mârâi ceva despre nechibzuință și experimente de chimie, dar Theo trăsese deja destule învățăminte.
— Au!
•
În sfârșit comanda fu livrată de către proprietarul cafenelei. Judecătoarea trecu direct la subiect:
— Domnule Theodorakis, aș vrea să-mi spui câte ceva despre relația dumitale cu Violet Westing. Am motive întemeiate să cred că viața ți-e în pericol, altfel n-aș întreba.
Era o întrebare la care Theodorakis se aștepta:
— Am copilărit în Westingtown. Tata era maistru la fabrică. Eu și Violet eram, cum se zice, prima iubire unul pentru celălalt. Plănuiam să ne căsătorim cândva, când aș fi avut ceva bani, dar maică-sa ne-a despărțit.
Judecătoarea simți nevoia să-l întrerupă:
— Mama ei? Vrei să spui că doamna Westing a aranjat căsătoria, nu Sam Westing?
George Theodorakis încuviință:
— Da. Sam Westing încerca s-o atragă pe Violet în afacerea lui. Bănuiesc că spera să-i lase fabrica într-o bună zi. Dar ea era hotărâtă să se facă
profesoară. Și, oricum, Violet nu prea avea spirit de afaceristă. După asta, taică-su nu i-a mai dat prea multă atenție.
— Continuă, îl încurajă judecătoarea, nescăpându-l din ochi.
Subiectul era mult prea dureros și domnul Theodorakis continuă cu o voce tremurătoare:
— Doamna Westing l-a ales pe politicianul acela… Se gândea, poate, c-o s-ajungă la Casa Albă, iar fiică-sa o să fie o primă doamnă. Dar Violet nu vedea în el decât o lichea politică, un escroc de nimic. Însă Violet era o persoană
VP - 116
delicată și, pe deasupra, singură la părinți. Nu se putea împotrivi voinței maică-sii, dar nici nu suporta gândul că trebuie să se mărite cu ticălosul ăla…
Cred că n-a mai văzut altă cale decât… Doamna Westing a cam luat-o razna după moartea ei, iar eu… Ei, a trecut atâta amar de vreme.
— Mulțumesc, domnule Theodorakis, spuse judecătoarea, încheind interogatoriul.
Omul avea acum o altă viață, iubire pentru alții, alte probleme.
— Mulțumesc, ați fost de mare ajutor.
Sandy putu astfel să-și completeze notițele în carnet:
• THEODORAKIS
