— Of, trebuie că erați tare singură, doamnă judecătoare, fără prieteni dejoacă…
— Jucam șah cu Sam Westing. Stăteam ore întregi cu privirea ațintită pe tablă. Îmi făcea morală, mă insulta și câștiga fiecare partidă.
Judecătoarea își aminti ultima lor partidă – era atât de entuziasmată că-i luase regina, dar, cu următoarea mișcare, maestrul o făcuse șah mat. Sam VP - 121
Westing își sacrificase intenționat regina, iar ea căzuse în capcană. „Copil prost, dac-aveai ceva creier sub cârlionții ăia, nu făceai mutarea asta!”
fuseseră ultimele cuvinte pe care le auzise de la Sam Westing.
Judecătoarea continuă:
— La doisprezece ani m-au trimis la pension. Părinții veneau să mă
viziteze când puteau, dar în casa Westing n-am mai pus piciorul. Nu până
acum două săptămâni.
— Trebuie să fi muncit tare din greu părinții dumitale, spuse Sandy.
Educația la pension costă o avere.
— Sam Westing a plătit studiile mele. S-a asigurat că urmez cele mai bune școli, probabil mi-a aranjat și prima slujbă… sau mai multe… nu știu.
— Ăsta-i primul lucru lăudabil pe care-l aud despre bătrânul Westing.
— Lăudabil nu-i tocmai cuvântul potrivit. Era în interesul lui să aibă la mână o judecătoare care îi era îndatorată. Bineînțeles, am refuzat orice caz care ar fi putut avea vreo legătură, cât de mică, cu afacerile lui Westing.
— Sunteți mult prea aspră cu dumneavoastră, doamnă judecătoare. Și cu el. Poate că Westing a vrut să vă plătească studiile doar pentru că erați un copil isteț, dar sărac. În rest, e doar meritul dumneavoastră.
— Conversația asta nu ne duce nicăieri, domnule McSouthers. Scrie acolo: Legătura cu Westing: studii finanțate de Sam Westing. Datoria n-a fost returnată.
•
Theo, încă tulburat de cele văzute în mahala, își vărsă supărarea pe butonul liftului, apăsând nervos, izbind, până când mașinăria începu să
coboare. Ușa se deschise încet. Băiatul încremeni văzând arsenalul care scotea scântei și sfârâia, apoi țipă și se trânti pe burtă pe covorul din hol.
Rachete țâșniră șuierând din lift, la doar câțiva centimetri deasupra capului său. Bum! Bum! Dâre orbitoare de foc alb se revărsară în hol și, năvălind afară prin ușa deschisă a blocului, explodară într-o crizantemă de culori pe cerul nopții. Apoi ușa liftului se închise.
Persoana care pusese bomba făcuse o greșeală. Ultima rachetă explodă
când liftul ajunse la etajul trei. Bum!
Când echipa pirotehnică ajunse la fața locului (pe scări), fumul se risipise, dar fetița încă zăcea ghemuită pe podea, cu lacrimi șiroind pe fața ca de țestoasă.
— Spune ceva, pentru numele lui Dumnezeu! izbucni maică-sa. Unde te doare?
Durerea era prea mare ca să poată fi exprimată în cuvinte. Doisprezece centimetri din coada împletită a Țestoasei erau grav pârlite.
Grace Wexler se repezi la polițist:
VP - 122
— Năzbâtii copilărești, nu? Astea numai năzbâtii nu sunt! Copilele mele, amândouă grav rănite, aproape ucise! Poate acum te-nvrednicești să faci ceva, acum că tot e prea târziu!
Neimpresionat de mânia mamei, polițistul ridică și citi biletul lipit pe peretele liftului:
BOMBA LOVEȘTE DIN NOU!!!
Pe spate era o compunere scrisă de mâna Țestoasei: „Cum mi-am petrecut vacanța de vară” de Țestoasa Wexler.
Grace apucă hârtia și i-o flutură în față Țestoasei pe care Flora Baumbach o legăna încetișor în brațe.
— Ți-a furat-o cineva, nu-i așa, Țestoaso? N-ai fi putut face ceva atât de îngrozitor, nu Angelei, nu propriei tale surori, nu, Țestoaso? Nu-i așa?
— Vreau să vorbesc cu un avocat, răspunse Țestoasa.
•
La gândul a încă șase ore de muncă, peste program, ca să completeze diverse formulare și să o predea pe delincventă unei instituții pentru infractori minori, echipa pirotehnică decise că era mai bine, pentru toată
lumea, să escorteze prizoniera până la apartamentul 4D și să o lase în custodia judecătoarei Ford.
Judecătoarea Ford își puse roba neagră și se așeză la birou. În fața ei stătea un copil abătut, cu o privire tristă și vinovată. Nu era deloc Țestoasa pe care o știa ea.
— Țestoasa Wexler, mă surprinzi. Credeam că ești prea deșteaptă ca să
comiți o asemenea faptă, periculoasă și distructivă.
