— Doar un pic. Pe o bucățică de vată ca să-mi pun pe carie. Mă doare de nu mai pot!
Ușurată că nu trebuia să se ocupe și de un alcoolic minor, judecătoarea Ford pregăti leacul.
— Așa, e mai bine acum? Bun. Poți să mergi acasă.
Acasă însemna la Baba. Baba o iubea, indiferent ce-ar fi făcut. În rest, Țestoasei nu-i păsa ce gândeau ceilalți, cu excepția lui Sandy. Bătrânul ușier se apropie de ea cu mersul lui săltat, dar nu zâmbea. „Sandy e supărat, crede că mi-am rănit propria soră, nu mai vrea să-mi fie prieten…”
— Ce mai face fetița mea? spuse el, apucând-o blând de bărbie și uitându-se în ochii ei. Pfiii, iar ai tras la măsea?
— Nu-i decât puțin whisky pentru durerea de dinți.
— Daa, las c-am mai auzit eu scuza asta.
— Pe cuvânt, Saaaniii! spuse Țestoasa, căscând gura mare și arătându-i caria.
Ușierul se zgâi la măsea:
— Maaamă, ce frumusețe de gaură, zici că-i Marele Canion! Mâine dimineață te prezinți la dentistul meu. Și să n-aud comentarii! Are mână
bună, nimic n-o să simți, îmi promiți că te duci?
Țestoasa încuviință.
Sandy zâmbi:
— Bine, vezi-ți de ale tale acum. Mâine e ziua nevestei mele. Mă gândeam că una dintre lumânările tale cu dungi ar fi un cadou numai bun.
— Una mai am, spuse Țestoasa. Cea mai bună din tot lotul. Șase culori super. Mi-a luat o grămadă de timp s-o fac. De asta nici nu voiam s-o dau.
Dar, dacă zici că-i ziua soției tale, fie, Sandy! A ta e, pentru cinci dolari. Și nu-ți iau nici TVA.
•
— Încearcă să nu-ți mai bombezi fundul așa de mult, spuse Angela, așezată pe un scaun în salon.
Acum că era cu adevărat dependentă de cârje, Sydelle Pulaski șontâcăia după cum se obișnuise, dar se poticnea la fiecare pas.
— Citește mai departe indiciile alea.
Secretara își îndreptă spatele, ridică umerii, își supse burta și făcu încă un pas.
După ce scoseseră telefonul din priză, iar afișul cu „Vizitele interzise” de pe ușa lor fusese completat cu „Carantină boli contagioase”, victimele bombelor aveau, în sfârșit, parte de puțină liniște. Sydelle citise întregul VP - 125
testament cu voce tare, de două ori. Angela, cu mâinile fără bandaje, aranja și rearanja bucățile de hârtie cu indiciile adunate: BUNĂTATE DE PARCARE GRAȚIE ȘI HOTARE
PE ALE TALE PREAFRUMOASE MAIESTĂȚI HOLDE
VALURI PURPURII UN (NU) MUNȚI
— Încă o dată! ordonă Sydelle. Schimbă-le ordinea și citește ori doar cu un ori cu nu. E derutant cu amândouă deodată.
HOTARE ALE TALE MAIESTĂȚI ȘI HOLDE GRAȚIE
PE PREAFRUMOASE VALURI BUNĂTATE DE MUNȚI
PURPURII NU PARCARE
— Șșt!
Era cineva la ușă. Angela ridică biletul strecurat pe sub pragul ușii: Draga mea Angela, bănuiesc că afișul de pe ușă înseamnă că
nici eu nu pot să te văd. Înțeleg. Amândoi avem nevoie de timp să
ne lămurim sentimentele. Aștept. Te iubesc, Denton.
— Ce zice, ce zice? întrebă Sydelle curioasă, dar Angela citi cu voce tare doar postscriptumul biletului:
PS. Mai ai un admirator. Chris vrea să vă dea, ție și doamnei Pulaski, unul dintre indiciile noastre. (L-a văzut și Flora Baumbach). Cuvântul este plai.
— Adică?
— Adică șes, câmpie.
— Plai, holde… Repede, Angela, mai citește indiciile o dată!
HOTARE ALE TALE ȘI PLAI DE HOLDE GRAȚIE
PE PREAFRUMOASE VALURI MUNȚI MAIESTĂȚI
