— Ce idee bună!
Judecătoarea se întoarse la birou și se apucă să cerceteze din nou tăieturile din ziar. Doamna Westing: o femeie înaltă, zveltă. Poate că acum nu mai era așa de slabă, dar tot înaltă, cu siguranță. La vreo șaizeci de ani.
Dacă fosta soție a lui Sam Westing era unul dintre moștenitori, atunci nu putea fi decât Crow.
— Uite! strigă Chris, făcând-o pe judecătoare să tresară și să scape toate dosarele pe jos.
Femeia se apropie degrabă, crezând că băiatul avea nevoie de ajutor.
— Acolo sus, doamnă judecătoare! Ce ffrumos, nu?
Sus pe cer, un stol de gâște, în formă de V se îndrepta spre sud. Da, era o priveliște minunată.
— Gâște, îi explică judecătoarea.
— Gâște ccanadiene (Branta ccanadensis), îi zise Chris.
Judecătoarea fu impresionată, dar avea de lucru. Aplecându-se să adune documentele împrăștiate pe podea, dădu cu ochii de… Sam Westing. O
fotografie făcută în urmă cu vreo cincisprezece ani. Ochii aceia pătrunzători, barba și mustața tunse scurt, nasul mic și cârn (ca de țestoasă)… Manechinul de ceară din sicriu fusese modelat după un Sam Westing de acum cincisprezece ani și nu după cum arăta el acum! Se uită în dosar – nicio VP - 131
fotografie recentă, nicio fișă medicală sau certificat de deces, doar un raport al poliției rutiere, de la locul accidentului de automobil: dr. Sidney Sikes se alesese cu un picior zdrobit, iar Samuel W. Westing cu multiple plăgi faciale.
Plăgi faciale! Așadar, fața lui Westing dispăruse în urmă cu cincisprezece ani, nu Sam Westing însuși. Westing avea o altă înfățișare, o față remodelată în urma operațiilor estetice. O altă față și un alt nume.
Și acum, ce să facă? Se uită spre fereastră, la copilul lăsat în grija ei. Parcă
simțindu-i privirea, Chris se întoarse. „Ce zâmbet frumos…”
•
— Sper că te pricepi mai bine la carii decât la dinți falși, spuse Țestoasa, apucând strâns brațele scaunului de dentist.
Dintr-un dulap cu uși de sticlă rânjeau la ea trei perechi de danturi, cu dinți strâmbi, încălecați și zimțați.
— Defectele sunt ceea ce fac o dantură să arate natural, îi explică
dentistul. În natură nimic nu-i perfect. Deschide gura mare, aaa! Și mai mare!
— Auuu! țipă Țestoasa, înainte ca sonda să-i fi atins dintele.
— Liniștește-te, domnișoară, îți spun eu când să strigi „au”!
Țestoasa încercă să se gândească la altceva. Dinți falși, dinți ieșiți în afară… Barney Northrup cu dinții lui de iepure… „Nemernicul! „Venise de dimineață să anunțe familia Wexler că trebuie să plătească stricăciunile cauzate de bombe. Îi făcuse „iresponsabili” pe părinții ei, iar pe ea… ceva urât, foarte urât. Lovitura îl lăsase cu gura căscată. Țestoasa nu lovise nicicând mai cu sete.
— Acum poți să strigi „au”! spuse dentistul, scoțându-i prosopul de hârtie prins pe umăr.
Țestoasa își trecu limba peste dintele frezat. Nu simțise nimic, dar adevăratele chinuri abia acum începeau – Flora Baumbach o ducea la coafor să-și tundă părul pârlit.
•
Echipe universitare din cinci state participară la competiție, prima de sală
din acel sezon, dar la marele eveniment, cursa de 1.500 de metri, vedeta fu un atlet de liceu.
— Așa, băiatul tatei, așa, Doug! strigă domnul Hoo.
Mii de spectatori izbucniră în urale când tânărul victorios făcu turul de onoare al stadionului.
Blițurile aparatelor de fotografiat scăpărară – Doug poză, cu un zâmbet larg și arătătoarele ridicate triumfător în aer.
— Îi datorez totul tatălui meu, le declară el reporterilor.
VP - 132
Și, din nou, blițuri – Doug cu un braț pe după mijlocul domnului Hoo, care nu-și mai încăpea în piele de mândrie. „Vedeți voi la următoarele Jocuri Olimpice, își zise inventatorul. Cu picioarele lui și branțurile mele, o să-i întreacă pe toți de o să le meargă fulgii!”
Mai târziu, pe seară, doamna Hoo, turuind într-o chineză de neînțeles, stărui ca Doug să-și poarte premiul la întâlnirea de la reședința Westing.
Ridicându-se pe vârfuri, petrecu panglica pe după gâtul băiatului și îi așeză
frumos medalia de aur pe piept:
— Băiat bun! spuse ea în engleză.
•
Un Sandy trist se întoarse în apartamentul 4D.
