Ușile se deschiseră la etajul doi.
— Mami! Tați, ce-i cu ea, de ce plânge? Haide, mama, îmi pare rău! Nu erau decât niște artificii!
Dacă o să afle vreodată maică-sa cine pusese, de fapt, bombele, o să fie distrusă.
Țestoasa arăta întocmai ca o țestoasă astăzi, cu fețișoara tristă ițindu-se din eșarfa legată pe sub bărbia micuță.
VP - 129
— Dă drumul ușii, Țestoaso, spuse Jake. Distracție plăcută la cursă! Și dumitale, de asemenea, doamnă Baumbach!
Ce cursă? Nu mergeau la nicio cursă. Și, cu siguranță, numai distracție nu le aștepta!
Grace încă suspina pe umărul soțului ei când intrară în casă.
— Mama, ce s-a întâmplat? Tata, ce-i cu ea?
— Nimic, Angela, are doar nevoie de un plâns sănătos. Ce-ar fi ca tu și domnișoara Pulaski să ne lăsați puțin singuri?
— Haide, Angela, spuse Sydelle, împungând-o cu vârful uneia dintre cârjele ei neasortate. Avem treabă, avem de pictat!
Angela se uită la cuplul îmbrățișat. Taică-su cu fața îngropată în părul răvășit al maică-sii… N-o întrebaseră cum ajunsese acasă de la spital (cu taxiul), nici dacă mai are dureri (un pic), nici măcar nu se uitaseră sub bandaje să vadă dacă-i rămăsese vreo cicatrice pe obraz (rămăsese). Era de una singură. În fine, asta și voia, nu? Da, exact asta voia! O bufni râsul, dar ridică repede mâna spre durerea fulgerătoare din obraz.
— Ce-i, arăt aiurea sau ce?
— Nu, Sydelle, nu de tine râdeam. Nu ți-aș face așa ceva. Pur și simplu, dintr-odată, parcă s-au aranjat toate de la sine.
— E-n regulă, e-n regulă, spuse partenera ei, descuind cele patru yale ale apartamentului. E seara cea mare, seara în care vom câștiga tot.
Oare, așa să fie? Testamentul spunea să găsească un nume. Ele găsiseră
un cântec, nu un nume.
— „O, patru preafrumoase zări, cor ți-s”, începu Sydelle să cânte. „Holde purpurii…”
— Nu purpurii, o corectă Angela, „de ambre”. „Holde de ambre…”
Ambre?
Amber!
•
Judecătoarea Ford măsura încăperea cu pasul. Dacă nu-l împiedica, Sam Westing avea să dea frâu liber răzbunării în seara aceea. Dacă nu se-nșela, persoana în pericol era fosta doamnă Westing. Și, dacă Țestoasa văzuse bine că în sicriu era un manechin de ceară, Sam Westing însuși s-ar putea să fie acolo, distrându-se pe cinste de toată situația.
Un ciocănit la ușă. Nu mică-i fu mirarea să-l vadă pe Denton Deere intrând și, încă și mai mare, când dădu cu ochii de căruciorul lui Chris.
— Bună ziua, doamna judecătoare. Toată lumea din bloc a plecat la cursă, se pare. M-am întâlnit cu Sandy la intrare și a zis că nu crede că v-ar deranja VP - 130
s-aveți grijă de Chris câteva ore în după-amiază aceasta. Trebuie să mă-ntorc la spital.
— Bună ziua, ddoamna judecătoare Fford.
Chris întinse hotărât un braț, fără să tremure, iar judecătoarea îi strânse mâna:
— Arăți bine, Chris.
— Mmedicamentul ajută mult.
— Un mare pas, spuse rezidentul.
Nu era deloc cuvântul potrivit, căci nu știau încă dacă băiatul va mai putea merge vreodată.
— Iar un medicament încă și mai eficient se află acum în faza de dezvoltare.
Asta sunase de-a dreptul pompos.
— Cu bine, Chris. Ne vedem diseară. Vă mulțumesc, doamnă judecătoare!
— Știe multe cuvinte mmari, spuse Chris.
— O, da, într-adevăr, încuviință judecătoarea.
Băiatul ăsta pe cap îi mai lipsea. Avea atâtea de hotărât, de planificat.
— Pputeți să lucrați, o să mă uit la ppăsări, spuse Chris.
Își împinse scaunul cu rotile spre fereastră. Pe pieptul slăbuț avea atârnat binoclul.
