— Da, doamnă judecătoare.
— De ce ai făcut-o, Țestoaso? Să rănești, să te răzbuni pe cineva?
— Nu, doamnă judecătoare.
Bineînțeles că nu. Țestoasa lovea lumea în fluierul piciorului, nu era genul să-și înăbușe furia.
— Sper că înțelegi că un copil nu poate fi pedepsit la fel de aspru precum un adult. Nu se pune problema de cazier judiciar.
— Nu, doamnă judecătoare. Adică, da, doamnă judecătoare.
Țestoasa proteja pe cineva. Dăduse foc artificiilor din lift ca să distragă
atenția de la persoana care pusese, de fapt, bombele. Dar cine era persoana?
Nu-i rămânea altceva de făcut decât să încerce s-o descoasă pe fetiță, începând cu suspectul cel mai puțin probabil:
— Pe Angela încerci s-o protejezi?
— Nu!
VP - 123
Judecătoarea fu surprinsă de răspunsul aproape disperat. Doar nu Angela pusese bombele?! Ființa aceea drăguță și delicată? Ființă? Asta e tot ce putea spune despre fată, ființă? Singurele cuvinte pe care i le adresase vreodată
fuseseră: „Am auzit că te măriți, Angela” sau „Ce bine arăți, Angela”. Oare o întrebase cineva, vreodată, despre gândurile ei, speranțele, planurile ei?
„Dacă se purta cineva cu mine în halul ăsta, aș fi folosit dinamită, nu artificii.
Ba nu, aș fi plecat și dusă aș fi fost!” își zise J.J. Ford. Dar Angela era altfel…
— Ce lucru nechibzuit! spuse judecătoarea cu voce tare.
— Da, doamnă judecătoare.
Țestoasa se uita în pământ, întrebându-se dacă o dăduse de gol pe Angela.
Judecătoarea se ridică și o luă pe după umeri pe fetița slăbuță. Pentru prima oară în viață, își dori să fi avut și ea o soră.
— Țestoaso, îmi dai cuvântul tău că nu te mai joci niciodată cu artificii?
— Da, doamnă judecătoare.
— Dacă tot suntem aici, altceva mai ai de mărturisit?
— Da, doamnă judecătoare. Am fost în casa Westing în noaptea în care a murit domnul Westing.
— Dumnezeule mare, copilă, ia loc și spune-mi tot!
Țestoasa începu cu povestea cu valurile purpurii, apoi îi spuse judecătoarei despre șoaptele pe care le auzise în casă, despre cadavrul întins pe pat, despre sandvișurile cu unt de arahide și gem scăpate pe jos, despre crucea mamei ei și încheie cu cei douăzeci și patru de dolari pe care-i câștigase.
— Și, ați sunat la poliție, tu sau Doug Hoo?
— Nu, doamnă judecătoare, eram prea speriați, am fugit. E și ăsta un delict?
Judecătoarea îi spuse că ascunderea unei crime era considerată
infracțiune.
— Dar domnul Westing nu arăta ca unul care a fost omorât. Ai fi zis că
doarme, așa cum părea și în sicriu. Arăta ca un manechin de ceară.
— Un manechin de ceară?! sări judecătoarea.
Fu rândul Țestoasei să se mire. Aha, așadar, judecătoarea chiar credea că
era posibil să fi fost un manechin de ceară, și nu un cadavru. Și atunci, ce se-ntâmplase cu Sam Westing?
Judecătoarea își reveni:
— Omisiunea de a raporta găsirea unui cadavru reprezintă o violare a legilor privind sănătatea publică. Dar nu-ți face probleme. Altceva ce mai ai de zis, Țestoaso?
— Da, doamnă judecătoare, răspunse Țestoasa, aruncând o privire spre barul de pe măsuța cu rotile. Îmi puteți da puțin whisky?
VP - 124
— Poftim?!
