Se ridică și se întoarse spre avocatul bulversat:
— Eu sunt Berthe Erica Crow. Eu sunt soluția jocului și câștigătorul. Îi cedez jumătate din moștenire lui Otis Amber, pentru cantina săracilor.
Restul i-l dau Angelei.
VP - 148
25
Priveghiul lui Westing
Sandy era mort. Crow fusese arestată. Ceilalți paisprezece moștenitori ai lui Samuel W. Westing stăteau în sufrageria judecătoarei Ford, încercând să
priceapă ce se întâmplase.
— Măcar nu-i vina noastră, spuse domnul Hoo, încercând să se convingă
singur că o conștiință curată făcea cât două sute de milioane de dolari.
— Crow o s-ajungă la închisoare, se văicări Otis Amber, iar voi nu știți decât să vă umflați în piele că n-ați fost voi turnătorii.
— Aș vrea să-ți amintesc c-a mărturisit singură, îi zise Sydelle Pulaski.
— Crow a mărturisit că ea e răspunsul, nimic mai mult, spuse Angela, apăsându-și rana de pe obraz care o chinuia.
— Să zicem că Sam Westing n-a fost ucis, cum spune judecătoarea, își dădu cu părerea domnul Hoo, dar nici Sandy n-avea nimic până să bea din sticla umplută de Crow.
— Dacă Crow e nevinovată, spuse Theo, înseamnă că ucigașul e încă aici, printre noi.
Flora Baumbach o strânse și mai bine la piept pe Țestoasa, care se cuibărise în brațele ei.
— Biata Crow, murmură Otis Amber. Săraca de ea!
— Poate vrei să zici bietul Sandy, i-o întoarse arțăgoasă Țestoasa. Sandy a murit, nu Crow. Sandy era prietenul meu.
— Poate trebuia să-ți aduci aminte de asta înainte să-l lovești, zise Denton Deere.
— Nu l-am lovit niciodată pe Sandy, niciodată!
Medicul rezident se întoarse repede în scaun, ferindu-și picioarele, pregătit pentru atac, dar micuța bătăușă tristă nu se mișcă.
— Ei bine, cineva l-a lovit azi. Avea o vânătaie urâtă de tot pe fluierul piciorului, continuă rezidentul.
— Minți! Minți de-ngheață apele! strigă Țestoasa. Singura persoană pe care am pocnit-o azi e Barney Northrup și a meritat-o din plin. Pe Sandy nu l-am văzut decât în seara asta, aici la casa Westing. Nu-i așa, Baba?
— Așa e, întări Flora Baumbach, întinzându-i Țestoasei o batistă din hârtie marca Westing.
VP - 149
Dar Țestoasa n-avea de gând să bocească iar ca un țânc, în fața tuturor.
De-ar putea să uite cum arăta bietul Sandy: trupul contorsionat, dintele ciobit din față, convulsiile oribile, ochiul (asta fusese cel mai înfricoșător), ochiul care clipise. Sandy obișnuia să-i facă așa cu ochiul când încă era în viață. Țestoasa își suflă zgomotos nasul ca să n-o apuce iar plânsul.
— Sandy era și prietenul meu, spuse Theo. Jucam șah cu el în sala de jocuri, dar nu și-a dat seama că știu.
— De ce minte toată lumea? izbucni Țestoasa și se ghemui și mai bine în brațele Florei Baumbach.
Sandy era prietenul ei, nu al lui Theo. Și Sandy nu știa să joace șah.
Judecătoarea era și ea la fel de surprinsă:
— De unde știi că jucai cu domnul McSouthers, Theo?
— La asta sunt buni partenerii. Doug era tot timpul cu ochii pe tabla de șah să vadă cine mută albele, răspunse Theo.
Atletul ridică din nou victorios arătătoarele, în semn de „Sunt campion!”
„Sportiv fără creier, își zise domnul Hoo. Nu-și dă seama că suntem la priveghi? Dar, de e campion… Fiul meu e campion!!!”
— Doug câștigat! se trezi și doamna Hoo.
Era bucuroasă că n-o mai suspecta nimeni. Bine, foarte bine! Dar ce păcat de bietul paznic de la ușă…
— Într-un fel, îmi pare bine că Sandy nu s-a întors la tabla de șah după
ultima mea mișcare. N-a mai apucat să vadă c-a pierdut partida.
— L-ai făcut șah mat? întrebă judecătoarea.
