Ochii începură să i se obișnuiască. Sub ghetele ei era o podea de pământ bătătorit. Două femei, purtând niște bonete cu volănașe dintre cele pe care femeile irlandeze păreau că le poartă mereu, luau rufele de pe culmea întinsă în fața focului. După ce puse teancul de haine în brațele unei femei mai tinere, mai zvelte, cea mai în vârstă se grăbi să-i strângă mâna preotului.
Acesta îi răspunse în aceeași limbă – trebuie să fi fost gaelică – apoi trecu la engleză.
— Rosaleen O’Donnell, din câte știu, pe sora Michael ați cunoscut-o deja ieri.
— Bună dimineața, soră.
Femeia îi strânse mâna călugăriței.
— Iar aceasta este domnișoara Wright, una dintre faimoasele infirmiere din Crimeea.
— Măi să fie!
Doamna O’Donnell avea umeri largi și osoși, ochi cenușii ca piatra și un zâmbet întrerupt de spații negre.
— Cerul să vă binecuvânteze, doamnă, c-ați binevoit să străbateți atâta distanță.
Oare era chiar atât de ignorantă încât să creadă că războiul continuă să
facă ravagii în acea peninsulă și că Lib tocmai ajunsese aici mânjită încă de sângele de pe front?
— V-aș fi primit chiar în clipa asta în camera a bună, de n-ar fi fost oaspeții, zise Rosaleen O’Donnell făcând un gest către ușa de lângă sobă.
Lib își ciuli urechile, putând să distingă zvonul abia auzit al unui cântec.
— Stăm foarte bine aici, o asigură domnul Thaddeus.
— Stați, rogu-vă, jos măcar pentru o ceașcă cu ceai, insistă doamna O’Donnell. Scaunele sunt toate înăuntru, așa că n-avem decât taburei pentru dumneavoastră. Domnu’ e dus la săpat de turbă pentru Séamus O’Lalor.
Tabureii trebuie să fi fost scăunelele din butuci pe care femeia îi așeză
atât de aproape de flăcări. Lib alese unul și încercă să-l tragă ceva mai departe de cămin. Însă mama păru ofensată; evident, locul de onoare se afla chiar lângă foc. Așa că Lib se așeză, punându-și geanta pe partea mai răcoroasă, astfel încât unguentele ei să nu se topească.
În timp ce se așeza, Rosaleen O’Donnell își făcu cruce și la fel făcură și preotul, și călugărița. Lib se gândi să le urmeze exemplul. Dar nu, ar fi fost ridicol să-i imite pe localnici.
Cântecul din așa-zisa cameră bună păru să se intensifice. Căminul dădea în ambele părți ale bordeiului, își dădu Lib seama, așa că sunetele se strecurau dintr-o parte în alta.
VP - 21
Pe când servitoarea ridica de pe foc ceainicul care șuiera, doamna O’Donnell și preotul vorbeau despre ploaia slabă de ieri și despre cât de neobișnuit de caldă se arăta a fi în general vara. Călugărița asculta și murmura aprobator din când în când. Fiica n-a fost adusă deloc în discuție.
Lui Lib, uniforma i se lipise de talie. Își reaminti faptul că o infirmieră
atentă nu trebuie să piardă niciodată timpul. Observă o masă simplă, împinsă lângă peretele din spate, cel fără ferestre. Un bufet pictat, cu partea de jos zăbrelită, asemenea unei cuști. Câteva ușițe montate în pereți; niște dulapuri încastrate în zid? O draperie din saci vechi de faină, prinsă în cuie.
Totul era destul de primitiv, dar măcar curat. Gura hornului era acoperită de o împletitură de nuiele înnegrită. Pe fiecare latură a căminului era câte o deschizătură dreptunghiulară; mai era și ceea ce Lib bănuia c-ar fi o cutie cu sare – bătută în perete, la înălțime. Pe o policioară montată deasupra focului se aflau două sfeșnice de alamă, un crucifix și ceea ce părea a fi un mic dagherotip într-o ramă neagră, lăcuită, acoperit de sticlă.
— Și, cum se simte Anna astăzi? întrebă în cele din urmă domnul Thaddeus, în timp ce sorbeau cu toții, inclusiv servitoarea, din ceaiul tare.
— Binișor, n-am ce zice, slavă Domnului.
Doamna O’Donnell aruncă încă o privire neliniștită către camera cea bună.
Oare fata cânta imnuri împreună cu oaspeții ce tocmai fuseseră pomeniți?
— Ați putea să le spuneți infirmierelor povestea ei, sugeră domnul Thaddeus.
Femeia rămase inexpresivă.
— Ce poveste să aibă o copilă?
Lib întâlni privirea surorii Michael și preluă inițiativa.
— Doamnă O’Donnell, până anul acesta, cum ați fi descris sănătatea fiicei dumneavoastră?
Aceasta clipi.
— Ei bine, întotdeauna a fost mai gingașă, dar n-aș zice o smiorcăită sau o țâfnoasă. De câte ori s-a întâmplat să aibă o zgaibă sau un urcior, le-o închina cerurilor.
— Dar despre pofta ei de mâncare ce ne puteți spune? întrebă Lib.
— A, n-a fost niciodată lacomă, n-a cerut bunătăți. O fată de aur.
— Și starea ei de spirit?
— N-am de ce să mă plâng, răspunse doamna O’Donnell.
Aceste răspunsuri ambigue n-o satisfăcură pe Lib.
